Ce am învățat din 12 ani de religie în școală sau cum am devenit „eretică”

Am avut mai multe ore de religie în școală decât ore de psihologie sau de filosofie ori de logică. În liceu, mi s-a spus că am o gândire eretică. Am fost, multă vreme, un copil religios, dacă nu chiar habotnic. Religia învățată în școală a avut asupra mea un efect puternic: citind despre viețile unor sfinți, precum Sfânta Filofteia, scopul meu a devenit limpede: aveam să devin sfântă. 

Astfel, la vârsta la care alți copii visează să devină astronauți, medici sau actori, eu visam să intru în Împărăția lui Dumnezeu și să îmi curăț sufletul de păcate. La ora de religie am aflat că există un așa-numit Îndreptar de spovedanie și, după ce l-am răsfoit, am hotărât să mă spovedesc urmând preceptele din el. 

Credeam cu tărie în minuni, copil fiind, pentru că despre asta învățam. Credeam în povestea creaționistă, a Evei desprinse din coasta lui Adam și nu mă îndoiam că Dumnezeu a făcut lumea în șase zile, iar în a șaptea zi s-a odihnit. 

Credeam că Isus Hristos s-a născut din Fecioara Maria, printr-o minune dumnezeiască și nu mi-am pus, multă vreme, niciun soi de întrebare. Credeam și atât. 

Până când am început să îmi pun întrebări, mai ales în liceu, iar întrebările mele au fost rapid catalogate de către profesorul de religie drept erezii. 

Recomandări

Castelul Peleș a ajuns o ruină în proptele. Casa Regală și Ministerul Culturii negociază molcom cine să rezolve problema care accelerează degradarea

În cartea „Isus al meu”, Gabriel Liiceanu scrie: 

„Trăiesc într-o țară în care pietatea difuză e luată drept unitate de măsură a comportamentului firesc, în vreme ce lipsa ei și, mai rău, reflecția liberă asupra temeiurilor credinței sunt judecate din capul locului ca o insuficiență structurală a omului incapabil de subtilități sufletești și de subțirimi spirituale menite să deschidă calea către marile realități nevăzute. Trăiesc în mijlocul unui popor năruit de sărăcie și disperare, obișnuit să primească creștinismul ca pe o superstiție ceva mai cizelată”. 

În cazul meu, până să-mi pun întrebări, am trăit ortodoxia cu ardoare, convinsă că este singura credință adevărată, singura care îți oferă răspunsuri la marile întrebări existențiale și singura cale de urmat întru desăvârșire. Credeam în viața de după moarte, în rai și în iad, iar când aveam gânduri considerate păcătoase, mă rugam cu și mai multă ardoare ca Dumnezeu să mă cruțe de ele.

Mai credeam, desigur, că am un înger păzitor și că el se întristează când păcătuiesc, dar se bucură când fac o faptă bună.

Recomandări

Primele clipe ale dezastrului din Spania. Șoferii din Valencia așteptau liniștiți la semafor | VIDEO

Posteam, mergeam la biserică o dată sau chiar de două ori pe săptămână și, mărturisesc, trăiam prin credință o bucurie care nu se asemăna cu nimic. 

Dar pe măsură ce studiam și alte materii, în special biologia, începeam să îmi adresez întrebări. Teoria evoluționistă părea cu mult mai plauzibilă decât cea creaționistă, de pildă, dar profesorii noștri de religie refuzau să ne răspundă la orice nelămurire și, în schimb, îndoielile noastre, justificate de altfel, erau văzute drept o slăbire a credinței. 

Cu alte cuvinte, trebuia să credem și atât, iar marile noastre întrebări erau sortite să rămână fără răspuns. 

„Nu voiam să fac parte dintr-o confesiune care mă plasează pe locul doi”

Până când am ajuns în liceu, credința mea slăbise suficient încât să-mi contrazic adesea profesorul de religie. Iar ceea ce mă revolta, mai ales, era felul în care vedeam că este percepută femeia în ortodoxie – ca o ființă de care trebuie să fugi, să te ferești, mereu ispititoare, totdeauna un vehicul al dorinței carnale. Poveștile sfinților asta spuneau. 

Apoi, am aflat că femeile nu au voie să ajungă în Muntele Athos și revolta mea a crescut. De ce, mă întrebam, sunt aceste enclave masculine în care femeia trebuie să primească o interdicție? Și de ce femeile nu pot oficia o slujbă? De ce n-au voie în altare? 

Recomandări

Alexandr Stoianoglo, candidatul prorus la președinția Moldovei, sponsorizat cu bani din România. Afaceristul care i-a plătit o vacanță de lux

La toate aceste întrebări, profesorul de religie ne răspundea vag, iritat sau evita răspunsul. 

Iar eu, până să încetez să cred în toate poveștile pe care le aflasem din manualele de religie, am încetat mai întâi să cred în principiile ortodoxiei care ne erau predate. Nu voiam, mi-am zis, să fac parte dintr-o confesiune care mă vede astfel, care mă plasează pe locul doi, totdeauna după bărbați. Fără să îmi dau seama, trăiam un soi de revoltă feministă. 

Relația mea cu ortodoxia s-a schimbat mult, mai ales în ultimii ani. Sunt lucruri în care cred și lucruri în care nu mai cred, dar educația religioasă și-a pus amprenta asupra mea, în sensul în care, nu de puține ori, m-am simțit vinovată făcând lucruri despre care știam că sunt catalogate drept păcate. Această gândire în alb și în negru, lipsită de griuri, mi-a rămas și mi-a făcut rău. La fel de mult mi-au făcut rău și răspunsurile iritate ale profesorilor de religie față de care ne exprimam nelămuririle, pentru că ele, în loc să mă apropie de ortodoxie, m-au determinat să mă îndepărtez complet. 

Am avut inclusiv o perioadă în care mi-am zis că sunt atee convinsă, după ce l-am citit pe Dawkins, dar și aceea a trecut. 

Azi, cred că am rămas așa cum mi-a spus profesorul meu de religie din liceu, eretică. Eretică în sensul în care nu cred și nu am crezut niciodată că femeia e de rangul al doilea, nu cred că este un vehicul al ispitei, nu cred că așa ceva ar trebui predat la școală și nu mai cred că ortodoxia e confesiunea adevărată.

Cred, în schimb, în puterea rugăciunii pentru cei care cred în Dumnezeu sau în orice altă entitate atotputernică, oricum s-ar numi ea. Cred că nimeni nu trebuie să convingă pe nimeni de nimic și mai cred că fiecare are dreptul să își aleagă confesiunea. Astfel că, mă gândeam, dacă aș avea un copil, nu l-aș boteza vreodată.

Vreme de 12 ani, profesorii de religie pe care i-am avut au încercat să ne inoculeze ideea că ortodoxia este singura confesiune acceptabilă, singura validă, singura care îți asigură un loc în rai. Or, mă întreb, dacă o altă confesiune, să zicem protestanții sau martorii lui Iehova, ar face același lucru în școli, cum am privi toate astea? Cum am privi, de pildă, 12 ani de ore de islamism? În esență, comparațiile nu-mi par exagerate. 

În și prin școală, Biserica Ortodoxă predică prin intermediul orei de religie și încearcă să câștige de partea ei adepți. Așa ceva, cred eu, nu trebuie și nu are de ce să facă parte din programa școlară. 

Biserica poate câștiga adepți în multe feluri, dar nu printr-o oră de religie care nu este și n-a fost niciodată altceva decât îndoctrinare și, cu atât mai puțin, cred că ora de religie are sau ar putea avea ceva de-a face cu examenul maturității căruia îi spunem bacalaureat. 

Urmărește-ne pe Google News