Ce am învățat din trei ani de citit cărți de dezvoltare personală și self-help

După ce am împlinit 30 de ani, am simțit că încep să mă clatin emoțional: m-am trezit, la această vârstă, care reprezintă, mai mult ca orice, un prag psihologic, că îmi lipsesc instrumentele necesare pentru a fi fericită pe cont propriu. Sau, dacă fericirea e un cuvânt prea clișeic, prea pompos, cel puțin să fiu mulțumită. A fost, întrucâtva, de parcă aș fi crescut, ca Alice în Țara Minunilor, pe nesimțite, cu ajutorul cine știe cărei poțiuni magice și m-am trezit inadecvată, prea mare sau prea mică, pentru provocările pe care mi le lansa viața. 

Urmând modelul mamei mele, care întreaga viață a încercat să-și găsească liniștea în și prin cărțile citite, am decis să dau o șansă așa-ziselor cărți de self-help, de dezvoltare personală. Voiam, astfel, să caut răspunsuri și sfaturi la criza pe care o simțeam că se acutizează – o criză a vârstei, dar și o criză a valorilor personale, a țelurilor, un sentiment că, iată, nu știu cum să-mi trăiesc viața într-un mod care să mă satisfacă, și că trăisem, până atunci, cu un singur scop: ca familia mea să fie mulțumită de mine. 

Am început, în urmă cu trei ani, cu volume despre filosofia stoică. 

„Meditațiile” lui Marc Aureliu, dar și volume din Epictet, precum și cărți care traduceau, pe limba mea, stoicismul. Bunăoară, mă refer la „How To Be A Stoic”, a lui Massimo Pigliucci. Ce ar fi trebuit să deprind din aceste cărți ar fi trebuit să fie o filosofie de viață: mai exact, să înțeleg cum nu pot exercita control decât asupra propriei persoane, nu și asupra împrejurărilor vieții. Pentru că, printre altele, stoicismul ne arată că suntem neputincioși în ce privește evenimentele care ni se întâmplă, dar puternici când vine vorba despre asumarea unei atitudini personale față de acestea. Seamănă, întrucâtva, cu teza exprimată și de Viktor Frankl, în „Omul în căutarea sensului vieții”. 

Recomandări

Dosarul 10 August 2018: reperele unui proces început cu 5 ani întârziere. Coloneii Cucoș, Cazan și Sindile sunt la câteva luni de achitare

Stoicismul ar fi trebuit să mă învețe, așadar, să fiu mai puțin sensibilă, mai puțin obsedată de control, mai înțelegătoare în ce privește natura umană și să-mi evoce, zilnic, faptul că realitatea mea este doar un construct bazat pe un set de percepții. 

Nu știu cât am reușit să învăț însă din toate astea, pentru că anxietatea mea legată de o viață netrăită sau trăită prost a persistat în tot acest timp. Deși stoicismul m-a învățat, în bună măsură, cum să renunț la nevoia de a exercita control asupra factorilor externi și dincolo de voința mea, nu a reușit să mă vindece de un soi de frică existențială – frica de eșec. 

M-am îndreptat, mai târziu, către o mulțime de cărți care tratau exact asta: anxietatea și teama de a eșua. Și, dintre toate, preferatul meu a fost Albert Ellis, inventatorul REBT (Rational Emotional Behavioral Therapy). 

Inspirându-se, la rândul lui, din filosofie, Ellis a creat un sistem prin care oamenii să își ajusteze gândurile, adesea formulate în termeni absolutiști, astfel încât acestea să nu le mai provoace la fel de mult rău. Mărturisesc, cu o oarecare rușine, că am aflat târziu sau, cel puțin, am înțeles relativ târziu că emoțiile sunt influențate de gânduri. Iar eu aveam o tolbă întreagă de gânduri negative care necesitau reformulări nuanțate.

În această nouă filosofie de viață, a REBT, am descoperit o serie de țeluri existențiale care îmi păreau utile: promovând o perspectivă non-utopică asupra vieții, acest tip de terapie mă îndemna să găsesc plăcere în interesul față de propria persoană, dar și față de ceilalți, să fiu angajată în eforturi variate, să cultiv o gândire mai degrabă științifică. Și, apropo de gândirea științifică, esențială în direcția asta a fost și „Thinking Fast, Thinking Slow”, a lui Daniel Kahneman. 

Recomandări

Similitudini în programele de guvernare: decalogul USR – AUR

Pansamente, dar nu soluții

Dar, mărturisesc, efectele acestor cărți persistau atât timp cât le citeam. Dincolo de ele, mă trezeam adesea revenind la vechile obiceiuri. De multe ori, cărțile de self-help – cărți precum „The Happiness Hypothesis”, de Jonathan Haidt, „Grit”, de Angela Duckworth, volume ale lui Mark Manson și multe altele – funcționau ca niște pansamente. Îmi calmau, pe moment, angoasele existențiale, dar eșuau în a-mi furniza soluții pe termen lung. 

M-am îndreptat inclusiv către volume ceva mai detaliate referitoare la felul în care ne putem schimba gândurile, cum este „Feeling Good: The New Mood Therapy”, de David Burns. 

Admit că, în parte, exercițiile din carte mi-au făcut bine, dar, la fel ca de fiecare dată, am simțit că sunt doar niște leacuri de moment, care nu reușeau să-mi alunge sentimentul că viața mea e greșită. Că îmi lipsește ceva, ceva esențial pentru a mă simți bine, pentru a avea încredere în viață și în mine însămi. 

Abia în ultimul an al căutărilor mele, când credeam că am ajuns la capăt, am dat peste filosofia terapeutică a japonezului Shoma Morita, care, printre altele, ne spune că știm, în realitate, ce avem de făcut în fiecare clipă – pentru că atenția noastră ne este ghid. Or, în toți acești ani, eu îmi căutasem liniștea în cărți și într-un nivel, cred astăzi, prea ridicat de absorbire de sine, ca să fiu mai conștientă de lucrurile care îmi intrau în atenție – lucrurile nerezolvate, realitatea care năvălea peste mine. În timp, lectura cărților de self-help devenise un obicei prin care, simțeam, începusem să capăt o anumită autoindulgență, ca un șir de interminabile discuții în care te plângi unui prieten de anumite lucruri din viața ta, dar nu faci, efectiv, nimic ca să le rezolvi. 

Recomandări

Hoție la Castelul Peleș. Casa Regală și statul român, furați de rețeaua angajaților prin metoda biletelor revândute

Mai mult, această absorbire de sine, de noțiunea de fericire, de împăcare, toate îmi alimentau o viziune utopică asupra vieții – adică exact lucrul asupra căruia Albert Ellis avertiza. Credeam cu tărie că, citind, voi afla răspunsuri care să mă vindece de anxietăți și de supărări, răspunsuri cu privire la felul în care să-mi trăiesc viața. Căutam oriunde, numai în mine însămi, nu și luam drept introspecție ceea ce era de fapt un șir de gânduri ciclice, în buclă, care nu mă duceau nicăieri. 

În cartea „În căutarea fericirii”, de Bertrand Russell, autorul avertizează exact cu privire la acest nivel de absorbire de sine la care eu ajunsesem – atunci, spune el, apar problemele. Când, în loc să funcționeze, omul devine atât de preocupat de sine, încât seamănă cu o mașinărie care, nemaiîndeplinind scopul pentru care a fost construită, devine disfuncțională. 

Am realizat atunci că devenisem din ce în ce mai încrâncenată în credința mea că pot să mă schimb 100%, că rețeta fericirii e una singură, iar eu sunt aproape să ajung la ea, că următoarea carte citită sau următorul autor îmi va aduce liniștea. 

Așa a apărut dependența

Cred, și în timp ce scriu îmi dau seama cu atât mai acut de asta, că dezvoltasem o dependență față de acest tip de cărți, față de sfaturile date de ele – de multe ori, repetitive sau care expuneau, pur și simplu, lucruri de bun simț ambalate sub formă de rețete care promiteau să îți schimbe viața. 

Aceste cărți îmi spuneau că, dacă îmi fac patul dimineața, un simplu gest atât de mic, îmi voi regăsi autodisciplina. Că, dacă îmi voi face liste, voi redescoperi organizarea. Și, ca prin minune, chiar voi deveni organizată. Multe dintre ele legau un gest de o întreagă și profundă schimbare la nivel personal, de parcă alchimia generată de o faptă cât de simplă ar fi fost îndeajuns pentru a schimba un om la nivel celular. 

„Bea apă”, spuneau cărțile, „fă sport”, „întâlnește-te cu prietenii”, „cultivă o grădină” și, deși toate astea erau în esență sfaturi bune, niciunul dintre ele nu îmi satisfăcea nevoia de a afla ceea ce eu credeam că se află în vreuna dintre aceste cărți: rețeta unei vieți bine trăite. 

De fapt, chiar eforturile mele de a duce o viață bună ajunseseră să îmi saboteze cursul existenței de zi cu zi. Absorbită fiind de ideea că fiecare zi trebuie să fie „magică”, „mindful”, plină de sens, mă uitam cu necaz și cu ciudă la clipele care treceau fără să-mi furnizeze toate astea. 

O neliniște a spiritului și a minții îmi otrăvea fiecare zi, sentimentul că nu sunt acolo unde trebuie, că nu fac ceea ce trebuie, că oricine se descurcă sau s-ar descurca mai bine ca mine la a trăi. 

Un citat scris pe o tablă

În „Legături pierdute”, o carte despre depresie, Johann Hari, autorul, scrie că adesea ceea ce lipsește din viețile noastre în momentele în care ne simțim deprimați este fie o legătură emoțională – cu familia, prietenii, fie una care ține de activitatea de zi cu zi, fie o criză a valorilor. 

Îmi amintesc că, atunci când citeam despre toate astea, locuiam cu fratele meu. În camera mea era haos, dar pe o tablă de scris îmi notasem un citat: „Excelența este un obicei”. De fiecare dată când citeam acel citat și mă uitam la camera mea, mi se făcea rușine de mine însămi. Cu toate astea, rareori luam atitudine pentru a schimba ceva. Citatul a rămas acolo, la fel și haosul. 

M-am întrebat multă vreme de ce, în anii de când începuse această criză personală, în loc să funcționez mai bine datorită cărților citite, funcționam mai prost. Și cred că am găsit un răspuns. Cred că, în tot acest timp, țelul meu a fost unul (mult prea) simplu: să mă simt bine. Iar senzația era că, dacă nu fac un lucru simțindu-mă extraordinar în timp ce îl fac, atunci am dat greș. Și multe dintre aceste volume îmi promiteau exact asta: că mă voi simți bine în vreme ce fac ceea ce trebuie. Ceea ce, de multe ori, nu se întâmpla. 

Abia când am dat peste cartea lui Morita am înțeles că, dincolo de a mă simți bine, scopul vieții mele ar fi putut fi altul. Că a te simți bine, chiar dacă este un deziderat în esență bun sau neutru, poate deveni toxic, dacă ești incapabil să tolerezi și părțile mai puțin bune ale vieții: frustrarea, anxietatea, furia, angoasa. 

Ceea ce am învățat, în final, din lectura tuturor acestor cărți, este că scopul meu a fost tot timpul unul superficial, dacă nu chiar greșit. Vrând să mă simt bine și atât, am continuat să citesc cărți de self-help, cărți care îmi promiteau că mă vor curăța de trăirile negative și că îmi vor oferi un soi de puritate emoțională, dar am eșuat în a învăța să procesez părțile care dureau sau care mă sâcâiau, incapacitatea mea aparentă de a mă schimba, toleranța foarte redusă la frustrare. 

Mi-am dat seama, în timp, că eram candidatul perfect pentru a rămâne ani buni într-o buclă toxică în care tot ce făceam era să caut la nesfârșit aceste rețete de a trăi bine, în vreme ce viața reală trecea pe lângă mine. 

Pansam la nesfârșit aceeași rană care se cicatrizase de multă vreme, doar pentru că se simțea bine să fac asta. Și, mărturisesc, în acești trei ani, cărțile de autoajutorare mi-au oferit de multe ori motive să mă simt bine cu mine, dar, dincolo de asta, am trăit cu sentimentul că am încetat să mă dezvolt. Pare paradoxal, că tocmai cărțile de dezvoltare personală mi-au indus această senzație, dar cred că, tot studiind problema și tot încercând să pătrund propria psihologie, am uitat să trăiesc efectiv, să acționez. 

Și, în cele din urmă, îmi dau seama că există feluri nenumărate de a te simți bine. Ceea ce eu căutam era un fel în care să mă simt bine fără să depun efort. Un fel în care, natural, să am încredere în mine, dacă urmez cei 10 pași din cartea despre încredere în sine și, tot natural, să trăiesc ca într-un cocon călduț și moale. Dar, mi-am dat seama între timp, acest fel de a te simți bine nu e cu nimic diferit de o hibernare. 

În sfârșit, mai există și un sentiment de bine pe care îl ai atunci când îți îndeplinești datoria sau după ce depui efort. Acesta, din ce am constatat în ultimii ani, îmi lipsea. Pentru că mă pricopsisem, nu știu de unde, cu credința că viața îmi e datoare cu niscaiva fericire sau că, dacă doare, dacă transpiri e ceva în neregulă, că dacă îmi e greu e ceva în neregulă cu mine, pentru că tuturor le e mai simplu decât îmi este mie. 

Fără liste cu lucruri de făcut

Azi, după zeci de cărți de self-help citite, mărturisesc că nu mai cred în rețete magice care să ne transforme viața, poate și pentru că suntem foarte diferiți unii de ceilalți și ceea ce contează și e important pentru mine nu e la fel pentru un altul. Mai cred că, dacă ar exista o astfel de rețetă, ea ar trebui să includă doar principii generale, și nu liste cu lucruri de făcut. Nu cred că voi fi mai fericită dacă beau mai multă apă sau îmi fac patul dimineața. Ceea ce cred însă azi este că, pentru mine, a fost toxic să îmi doresc să mă simt bine în fiecare moment al vieții mele, cu orice preț. 

Asta nu înseamnă, firește, că aceste cărți nu mai au nicio valoare pentru mine. Pe multe dintre ele mi-am propus să le revizitez, de altfel, chiar dacă doar pentru a-mi da seama ce nu funcționează sau nu a funcționat. 

În parte, mă gândesc că poate nu le acord destul de credit pentru nivelul de introspecție la care am ajuns sau pentru felul în care am devenit conștientă de mine însămi și de gândurile mele. Câteva, puține, mi-au fost ca o oglindă în care mi-am văzut perfect redate defectele și calitățile. Din unele am învățat că viața mea se reduce, nu de puține ori, la felul în care gândesc și la un set de cogniții pe care mă străduiesc să le schimb, astăzi în mod activ, și nu pasiv. 

Autoajutorarea are limite

Mai mult decât orice însă, mi-am dat seama că autoajutorarea, deși reprezintă în sine un concept demn de toată lauda, are limitele sale. Că nicăieri în medicină, cu excepția psihologiei, nu există acest concept care să promită atât de mult. Cu alte cuvinte, dacă suferi de apendicită, nu speri că vei învăța să te operezi singur. Or, eu tocmai asta făceam – pentru fiecare durere, la fiecare piedică, speram că voi reuși să găsesc o rezolvare în cărțile mele, fără să fie nevoie să cer ajutor specializat. 

De multe ori, această ambiție personală, pe care azi o văd drept prostească, a avut consecințe negative. La fel cum nu te poți opera singur de apendicită, cred astăzi că nici nu poți depăși de unul singur și procesa trauma, de pildă. Nu poți – și e în regulă să nu poți – să îți schimbi viața, în măsura în care se poate schimba – de unul singur și e perfect acceptabil să ceri ajutor. 

Riști, în caz contrar, să îngropi totul sau să dezgropi prea mult, prea repede și să alergi la nesfârșit, ca un hamster pe aceeași roată.

Urmărește-ne pe Google News