ComenteazăAsta dacă nu vreți să ascultați, la fiecare tragedie, incantații cu „politizare și corupție!”. Cu ce explică asta ceva? Cum să înțelegi sistemul dacă nu începi de la sursă? Sursa este sub-bugetare completată de o presiune continuă a lobby-ului privat. Cel mai mic buget alocat sănătății din UE provoacă manifestările mult-acuzate: corupție, lipsă de empatie, politizare etc. Sunt efecte, nu cauze.
Știu că povestea mea se regăsește într-un fel sau altul în fiecare familie. Am stat doi ani prin spitale, uneori zilnic, alteori zi și noapte, cu părinții mei. Se întâmpla la mijlocul deceniului trecut. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult de atunci, ba chiar s-au înrăutățit pe ici, pe colo.
Am scos din narațiune orice urmă de resentiment, am simțit încă de atunci că noi făceam tot ce puteam și sistemul, târâș-grăpiș, făcea și el ce putea. Eram complici într-o luptă fără mari șanse de victorie.
Familiile și pacienții, în osmoză cu angajații
Da, am văzut saloane nerenovate în mari spitale bucureștene. Horror. Da, am dat cu bani în stânga și în dreapta, mai mult mărunți pentru mica întreținere.
Familiile și pacienții intrau în osmoză cu angajații – totul se făcea împreună. Un pacient fără familie era semiabandonat. Am văzut un medic cum a întârziat cercetările în legătură cu un caz grav, pentru că familia era undeva la țară, nu avea bani să stea în București.
Înțeleg și chestia cu aeroterma în Spitalul Balș, unde era prea frig. Am fost în spitale unde fiecare aducea ce putea ca să le fie internaților pe termen mai lung ceva mai bine. Am fost și în spitale impecabil dotate, unde tot mai apăreau tot soiul de nevoi. Am petrecut sute de ore pe holuri numai ca să îmi explice cineva ce se mai întâmplă cu pacienții.
Am dat șpăgi. Am fost și refuzat
Da, am dat și ceea ce se cheamă șpăgi mai mari, da, am fost și refuzat. De cele mai multe ori am dat banii cu sentimentul că plătesc o taxă pe care n-am plătit-o la timp. Și am dat în cunoștință de cauză: știam că, dacă aș fi avut de-a face doar cu mediul privat, părinții mei ar fi fost pe drumuri după ce am fi consumat toate rezervele în câteva luni și după câteva operații.
I-am și spus unui profesor chiriurg: luați banii ăștia ca pe o contribuție publică. A râs și mi-a zis că e cea mai corectă denumire a „șpăgii” pe care a auzit-o.
Da, sunt feudali în spitale. Unii sunt feudali luminați, iau șpăgi, le reîmpart cu subalternii, mai iau materiale din acest fond comun, unii își păstrează și pentru câte un bolid nou sau pentru casa de vacanță. Unii nu vor absolut nimic. Sunt niște ciudați care mi-au rămas veșnic în inimă; aveau tot dreptul să ceară, pentru că erau sufocați de sarcini.
Da, am fost și am cumpărat materiale în timp ce unul din părinții mei era operat pe creier. Nu am mai stat să fac „subiecte”, să mă „indignez civic” că „vai, se poate ca în timp ce craniul mamei mele e desfăcut ei să-și amintească de un anumit medicament pe care nu-l au?”. La ce bun? Am luat de la farmacia de vizavi de spital, cu acționariat de prin spital, fix acel medicament. Operația a mers impecabil. Recuperarea a fost extraordinară. A fost un preț mic pentru un rezultat mare.
Am fost și infirmier
Da, am fost și infirmier. Un bolnav imobilizat are nevoie de un angajat, dacă nu doi, tot timpul. Am stat acolo, am văzut și am ajutat o divizie de doamne pe la vreo 50-60 de ani care schimbau pamperșii adulților imobilizați, spălau, mișunau toată ziua.
Erau și unii imposibil de nesimțiți, asta e. Dezumanizarea e și ea un soi de eroism pe invers: într-o mare de neajunsuri, ajungi erou și dacă stai o oră peste program.
Da, nu se comunică. Dar când să se comunice? În timp ce așteptam cu orele la vreo nouă coadă, contemplând vreo 200 de creștete de pacienți (am aproape 1,90m, îmi permit această vedere de ansamblu), unii cu perfuzia agățată de stativul de metal pe care îl cărau după ei, mă gândeam că toți ăștia trebuie văzuți de o singură doctoriță aflată în tură.
Am fost și eu și am vorbit cu dumneaei. Am plătit și la o clinică privată unde era angajată part-time, doar ca să apuc să pun mai multe întrebări. Dar am văzut-o și într-un cabinet de stat plin de dosare, am văzut-o și într-un salon cu câteva zeci de canceroși care sperau că poate umflătura de pe gât sau de pe picior nu e chiar cancer, femeia era clar depășită.
Mi-a și spus când am aflat că mare lucru nu mai pot face pentru ai mei, că din momentul acela, cel al tristeții finale, o să mă roage să vorbesc cu o colegă de-a ei care e mai tare sufletește.
Am vorbit și cu doamna aceea, era chiar „tare” și extraordinar de caldă, putea în 10 secunde să-ți transmită că, în șuvoiul ăla de tumori și disperare, există un soi de cursă de obstacole pe care trebuie s-o parcurgi calm, mecanic, emoțiile doar strică treaba.
Mai puțini eroi, mai mulți bani
Aud iar gargara cu comunismul, cu pesedismul, cu corupții. Iohannis, în schimb, nu mai bagă filozofii precum „a fost nevoie să moară oameni…”. Bugetul mic produce monștri în sistemul public, produce tragedii. Lipsa de personal, de exemplu, a însemnat angajarea unui nou personal foarte slab calificat în locul celui plecat.
Eroizarea aiurea a personalului medical face și ea rău: nu sunt nici eroi, nici jeguri supreme, sunt produsele mediului lor de lucru. În ultimii ani au mai crescut salariile, dar nu s-au băgat bani în spații noi, în echipamente etc.
Mai rău, sub-bugetarea este agravată de „idei de afaceri”. M-am trezit cu un medic că îmi sugera să cumpăr o proteză de mii de euro, proteză deja decontată de stat. M-am trezit cu alții care nu mai pridideau să-mi scoată banii legal din buzunar prin subterfugii public-privat.
Bugetul mic la sănătate e o politică pe care și noi am aprobat-o prin vot, nu sunt doar politicienii de vină. Avem creierii prăjiți de credințe fără sens: cum ar fi că e normală o piață liberă a bolilor.
Între timp, bugetul mic ne-a adus în situația în care, când ai un bolnav în familie, te angajezi și tu practic, cu normă întreagă și neplătit, la salvarea celui drag.
Nici tu nu ești erou, nici ăia din spitale nu-s cine știe ce eroi. Suntem mai curând o tristă adunătură de oameni abrutizați de nevoi imediate.
Sistemul cârpit cu aeroterme
Mă întâlneam periodic cu unul dintre chirurgii cu care am intrat în contact în acea perioadă. Ne întâlneam în 41. Șeful lui de departament avea un Mercedes care costa cam cât tramvaiul, probabil.
Omul meu din 41 era senin, direct, cu onestitate crudă cum numai munca cu bisturiul ți-o poate educa. Ăla te-ar scuipa în față dacă ai începe cu „mulțumim, eroilor!”. Ți-ar zice simplu, probabil: am făcut școală la Paris, m-am întors în Berceni, dă-mi dracului materiale să operez, că mă descurc și cu 41, am destul.
Putem privatiza tot, și atunci ne vom ține bolnavii acasă și vor muri, cum o fac deja prin multe cotloane din țara asta, fără să mai deranjeze pe nimeni. Putem cârpi în continuare, împreună cu personalul medical, soluții care nu sunt soluții: de exemplu, să faci cald cu aeroterma în salon.
Ce trebuie să înțelegem e: Se poate și mai rău. COVID a rupt această legătură primitivă familii-spital, „aparținătorii” nu mai stau în spital să suplinească bugetul mic, și atunci se înmulțesc dramele și tragediile. Văd că nimeni nu spune că surmenajul personalului medical vine și din faptul esențial că bună parte din pacienți erau îngrijiți împreună cu familiile lor.
Sistemul public de sănătate era întreținut informal, primitiv, iar COVID a tăiat și asta. Bolnavii erau mai bine supravegheați când accesul apropiaților în spital era posibil. Acum se întâmplă drame pentru că numărul mic de angajați sau organizarea proastă ies și mai bine în evidență.
Banii de sănătate nu-i putem lua tot de la amărășteni. Ăștia deja plătesc cât pot din salariile lor. Banii ăștia trebuie să fie trași din taxare suplimentară: averi, businessuri monopoliste, eliminarea evaziunii, soluții ar fi.
În fine, toată lumea ar trebui să-și spună detaliat și sec experiențele din spitalele noastre, în ultimele decenii. Ar fi singurul tribut de bun-simț după ce sistemul mai cedează fatal la intervale din ce în ce mai mici de timp. Am impresia că ar putea ieși un soi de ”Pavilion al canceroșilor” (Soljenițîn), varianta capitalistă. Poveștile nu repară spitale. Dar poveștile ne-ar putea ajuta să cerem ce trebuie de la liderii noștri.
Și o notă de final: Și Vlad Voiculescu, și Iohannis, și mulți alții poate vor înțelege măcar acum cât de aberant e să critici în numele „morților”, cât de greșit e să-ți asumi rolul spiritist de vorbitor în numele victimelor, și vor face ce stă în dreptul lor să facă: POLITICĂ! Iar politică înseamnă să mărești bugetul la sănătate și să susții un sistem PUBLIC! Iohannis nu a dat socoteală nici până acum pentru atacul lobbystic privat dat de Costache, din Sibiul lui, la începutul anului trecut, nici nu s-a angajat că astfel de lucruri nu se vor repeta.