ComenteazăÎntrebat de jurnaliști cu privire la paginile pe care le-a copiat în articolul său, incluzând, așa cum a arătat Libertatea, până și greșelile gramaticale și literele lipsă, ministrul Florin Roman a răspuns că a adăugat bibliografia la final și că în pasajele citate de ziar se aflau definiții care „nu pot fi modificate”. Acest răspuns al ministrului pare tras la indigo după alte răspunsuri similare pe care politicienii români le-au oferit când au fost prinși cu aceeași faptă. De pildă, în 2017, ministrul de atunci al sănătății, Florian Bodog, susținea că teza sa plagiată, în urma căreia i-a fost retras titlul de doctor, respectă toate normele de integritate academică.
Ceea ce noi, jurnaliștii, nu am întrebat poate niciodată un demnitar este: „Știți ce este acela un plagiat? Ne puteți explica?”.
Una dintre primele reguli pe care le află orice student care urmează o facultate serioasă, ba chiar una dintre regulile pe care le află orice elev, este: nu copia. Dacă, în primii ani de școală, când ne gândim la copiat ne gândim la furatul cu cartea pe sub bancă sau la trasul cu ochiul în lucrarea colegului, fapte pedepsite de altfel și atunci cu note minime sau chiar cu scăderea notei la purtare, în facultate lucrurile se schimbă. Pentru că, în redactarea unei teze de licență sau de disertație, nemaivorbind de o teză de doctorat, banalul copiat devine o problemă mult mai complexă și mult mai nuanțată.
În redactarea unei lucrări academice, de la un student se așteaptă nu să nu copieze, ci să fie, în primul rând, original și să aibă o contribuție într-un anume domeniu științific.
Orice student care a trecut printr-o facultate serioasă înțelege asta și știe că, atunci când începe să redacteze de acest fel, trebuie să vină cu ceva nou, original – fie că vorbim despre o perspectivă proaspătă asupra unei teme mai vechi, fie chiar cu un subiect cu totul inedit, neabordat până la el.
În mod normal, acel subiect, tratat mai întâi într-o teză de licență, de pildă, poate fi dezvoltat ulterior, pe parcursul anilor, într-o lucrare de disertație, iar mai târziu, într-una de doctorat.
Scopul principal al oricărei lucrări este însă cercetarea originală a studentului – aici, în primul rând, intervine profesorul-coordonator și stabilește, împreună cu învățăcelul, cum va arăta cercetarea respectivă.
Tezelor de doctorat ale politicienilor, expuse în ultimii ani în spațiul public de jurnaliști precum Emilia Șercan și retrase între timp, nu li se impută doar plagiatul, ci și lipsa oricărei contribuții într-un domeniu de cercetare. Sunt, din ce am văzut cu toții, un soi de referate mai extinse care, pe lângă plagiat, se fac vinovate de orice lipsă de viziune din partea autorilor. E drept că, pe de altă parte, contribuția unei lucrări științifice la un anumit domeniu este cu mult mai greu de analizat decât un plagiat, așa că motivele pentru care titlurile de doctor obținute pe baza unor astfel de lucrări au fost retrase țin în general de copiat.
Dintre tezele pe care le-am văzut până acum expuse în spațiul public reiese că, în general, autorii s-au mulțumit să trântească la final o bibliografie, copiind în rest după cum i-a tăiat capul paragrafe întregi, fără citare.
Or, citarea este regula de aur în mediul academic și, pentru asta, există îndrumare de zeci de pagini care doar asta tratează: cum preiei informațiile sau ideile unui autor fără a fi acuzat de plagiat. În cazul unor autori precum Florentin Pandele, pe a cărui teză am analizat-o personal și al cărui titlu de doctor a fost între timp retras, ghilimelele lipseau cu desăvârșire din tot cuprinsul tezei. Asta înseamnă, cu alte cuvinte, că orice cititor al respectivei teze era indus în eroare și făcut să creadă că întregul conținut este, 100%, opera autorului.
Același este cazul tezei de disertație a lui Florin Roman, în care autorul preia fără ghilimele conținutul, mulțumindu-se să afirme că a menționat o bibliografie la final. Dar nu asta înseamnă citare. În mod normal, orice idee și orice formulare care nu aparțin autorului unei lucrări trebuie încadrate în ghilimele și indicată o sursă. Este cea mai simplă explicație care poate fi furnizată pe marginea citării.
Cazurile de plagiat care au apărut în ultimii ani arată, fără doar și poate, că politicienii acuzați nu au înțeles niciodată ce presupune o lucrare academică și nici nu au înțeles sau nu au vrut să înțeleagă ce este acela un plagiat. E de mirare cum au reușit să termine o facultate în astfel de condiții. S-a pus problema doctoratelor, pentru că ele vin la pachet cu un titlu și cu beneficii, inclusiv materiale, dar și cu un anume prestigiu al autorilor. Dar, în mod normal, după asemenea „performanțe” academice, ar trebui verificat întregul parcurs al celor vizați. Tezele de doctorat sunt doar cireașa de pe tort și, în spatele lor, e posibil să se afle ani întregi de furt academic, teze de licență cu nereguli, lucrări de disertație și așa mai departe.
Nu în ultimul rând, parte din vină – despre care rareori se vorbește – aparține coordonatorilor. În lipsa unor mecanisme clare în facultăți prin care să se stabilească și răspunderea coordonatorilor, astfel de cazuri vor apărea în continuare, iar mediul academic va fi poluat de asemenea „lucrări” care doar îngroașă rândurile maculaturii.
În sfârșit, un doctor într-un anume domeniu, care nu înțelege ce înseamnă plagiatul, un absolvent de studii masterale – așa cum este cazul lui Florin Roman – e greu de crezut că a respectat regulile în cazul altor lucrări, de dimensiuni mai reduse. Și oricine se poate întreba: cum de, în acest caz, respectivul a terminat o facultate? Și, mai ales, de câte complicități ale unor cadre didactice – care au „închis ochii” ori nu au operat o minimă verificare – a fost nevoie?