ComenteazăLumea modernă abundă de clișee. Tot felul de stereotipii ne bântuie spațiul social. Un astfel de șablon, intens vehiculat în perioada post-1989, face din interbelicul autohton „vârsta de aur” a istoriei noastre moderne. Ce contează că perioada dintre cele două războaie mondiale a fost una extrem de fragilă, din toate punctele de vedere, economic, politic și social? Sunt trecute cu vederea procentele ridicate de analfabetism, mortalitatea infantilă, violența politică și declinul „democrației mimetice” (concept dezvoltat de sociologul și politologul francez de origine română Mattei Dogan). Nimic din toate acestea nu are importanță în fața forței șablonarde.
Femeile fac, în medie, mai puține accidente decât bărbații
În coșul repetițiilor excesive se pot aduna și formulele ce vizează săracii (pasămite, aceștia sunt săraci pentru că sunt leneși), mahalaua ineptă și ineficiența funcționarilor statului, care sunt portretizați ca proști administratori (de fapt, sub acest loc comun sunt mascate intențiile pro-privatizare).
În aceeași logică, romii sunt „hoți” (când prin vestul european se face vreo referire la romii din România, sărim ca arși repetând până la sațietate că țara noastră înseamnă Brâncuși, Hagi, Nadia, Enescu, nu niște romi oarecare), iar femeile nu știu să conducă (deși statisticile indică foarte clar că femeile fac mai puține accidente decât bărbații, sunt mult mai prudente în trafic). Sarabanda tiparelor este infinită…
„Comportament de autobază”. Dar sunt șoferii campionii glumelor groase?
La fel de enervant, în vremea din urmă, se rostogolesc numeroase clișee promovate inclusiv în zona celor cu vederi progresiste.
Să luăm câteva exemple la îndemână.
Recent, în ianuarie, un poet bucureștean glumea acid, pe o platformă de comunicare, pe seama unei fete îmbrăcate sumar. Anumiți oameni din zona stângii progresiste s-au grăbit să catalogheze misoginismul drept „comportament de autobază”.
Prin urmare, distinsul poet nu făcea remarcile în calitate de scriitor, cuvintele-i curgeau din tastatură ca un reziduu autobazist.
Clișeul este corect utilizat. După cum se știe, specialiștii în științe sociale au cercetat și au decretat: poeții nu pot fi misogini, lucrătorii de la autobază, da. Așadar, există o onorabilitate a cercului poeților și o stare perpetuă de degradare a lumii de autobază. Sau, după cum s-a spus în lumea elitelor intelectuale, „spre deosebire de lumea snobilor literați, dominată, de regulă, de normele liberale ale respectabilității, autobaza nu funcționează după respectabilitate și atunci are vocabularul și formele de exprimare mai slobode”.
Desigur, oamenii de la autobază nu și-au exprimat (încă) opinia, dar se prea poate să considere ei înșiși că există un nivel degradant al glumițelor jalnice de tip „muzeul literaturii” și o onorabilitate a ceea ce, peiorativ, este denominat autobaza. Dar ține și asta de o formă de credință adânc înrădăcinată în mintea noastră.
Cum e când „te îmbeți ca o servitoare”?
De asemenea, de curând, un personaj monden declara că de 1 mai se va „îmbăta ca o servitoare”. Cum vine asta: să te îmbeți ca o servitoare? Și cum este să te îmbeți ca un mic burghez sau ca un aristocrat? Beția are valențe diferite?
Într-o luare de poziție în presa centrală, într-o critică a atitudinii personajului din zona plutocrației financiare, acesta a fost categorisit drept „un autor de hituri cinematografice cu glume de autobază dramatizate”.
Iacătă, „personajul de bani gata” nu în calitatea lui de om de succes face glume nesărate. Nu! Și în mintea-i sunt niște reminiscențe parazite din zona autobazei.
Oare și servitoarele vor fi postat mesaje de 1 mai, pretinzând că de Ziua Muncii vor să se pilească precum înalta societate?
Se prea poate că atunci când (de sărbători) ne umplem coșul și aglomerăm în frigider mâncare și băutură de necuprins cu mintea să nu facem altceva decât să imităm comportamente din zonele rarefiate ale societății – să avem destul, să bem pe săturate. Este și asta o caracteristică a societății de consum. Cu mențiunea că forța unui clișeu acționează doar pe banda cu sens unic.
Cui nu-i plac țăranii?
Țăranul este și el omniprezent în acest ansamblu clișeistic. Astfel, avem parte de „comportament de țăran”, „glume de țăran”, „țăran coclit”, în genere, termenul „țăran” având o conotație peiorativă puternică.
Tot recent, pe platforma de comunicare a unei secretare de stat de la Cultură se nota clar și apăsat: „Fundația noastră este în colbul acela argilos de la țară în care oamenii se bârfesc, se hulesc și apoi se pupă pe gură la beție”.
Comentariul a fost puțin amendat chiar de distinsa doamnă de la Cultură; cum ar veni, dacă vine de la țară, atare comportament nu poate fi denominat „mahalagism”, este mai degrabă vorba de o formă de „țărănism”.
Este și acesta un clișeu bine conservat în tot intervalul postcomunist. Cum ar veni, „eternii țărani ai istoriei” (cum spunea Constantin Noica), foarte recent urbanizați, mutați la bloc, se arată deranjați de starea de țărănie a poporului rural, de „rumânia” satelor. Suntem în proximitatea formulei lui Franz Fanon, cu o mică corecție: nu „piele neagră și măști albe”, ci piele aspră de țăran recent urbanizat și mască fină de mic burghez.
România în alb-negru, o dezbatere fără sfârșit
Cam peste tot, aceeași stare de repulsie vizavi de anumite categorii sociale. În acest cadru, nu e de mirare că se tot repetă și s-a individualizat tare bine distincția „știrbii” versus „tinerii frumoși și liberi”. România e țara celor două lumi, a celor care aruncă mărunțiș pe jos și a celor care-i culeg. Locurile comune din spațiul public încastrează și ele acest clivaj societal.
Discuția este lungă și poate fi purtată la infinit. De fapt, în aceste opoziții se înglobează cele două lumi – lumea de sus și lumea de jos.
Filmele lui Pintilie au contribuit și ele la întărirea acestei opoziții. În după „Amiaza unui torționar”, trenul de Giurgiu duce cu el în pântece două lumi contradictorii; pe de o parte, rarefiata lume a intelectualilor (personajul masculin – Radu Beligan – citește din Steinhardt), una ce discută abstract, de neînțeles pentru plebeieni, iar pe de altă parte, vulgul semiadormit, care moțăie plictisit sau, în stare de veghe, mănâncă ceapă și șuncă direct de pe ziar.
Cei de sus au miopie, dar dictează discursul public
Limbajul se transformă și el, înglobând toate aceste tendințe. În monografia „A avea sau a fi?”, Erich Fromm arată cum verbul de posesie, „a avea”, „evoluează în legătură cu dezvoltarea proprietății private”, astfel încât noi nu mai spunem că „suntem îngrijorați”, ci „avem multe griji”, nu spunem că „nu putem dormi”, ci că „avem insomnii”. Cum ar veni, verbul de posesie devine o constantă a limbajului cotidian.
Așa se întâmplă și în cazurile mai sus-enumerate. Limbajul cotidian se pliază pe discursul dominant. Cum nimerit s-a exprimat Foucault, în „Istoria nebuniei în epoca clasică”, cele două antinomii sunt parte a „marelui vis burghez al unei cetăți în care ar domni sinteza autoritară a naturii și a virtuții”.
Păcat că există această autobază, „mahala ineptă”, care strică visul claselor suprapuse. Sau, dacă preferați formula lui Bunuel, mereu există un „farmec discret al burgheziei”, la pachet, ne spun clișeele noastre intens repetate, cu lipsa de moderație și virtute în foșgăiala lumilor de la bază.
Dacă urmărim discursul despre democrație al multor teoreticieni, vom observa că tocmai „logica egalității” (despre care vorbește Robert A. Dahl în „Despre democrație”) lipsește din tot acest ghiveci conceptual rostogolit în limbajul cotidian. Iar tiparele de gândire spun simplu și clar aceeași poveste clasistă.