Ce înseamnă să-ți ții inima deschisă, cu orice risc, în aceste timpuri dificile?

Anul trecut, la începutul lui aprilie, am publicat în Libertatea un text patetic de care mi-a fost multă vreme jenă. 

Abia o scosesem pe mama din spital și mă ajutam cu diverse filme la care mă gândeam când făceam ciorbă sau altele, pentru că veștile despre pandemie erau alarmante și nu știam ce o să mă fac singură cu ea. 

Nu știam atunci de ce am dorit să afle și alții aceste lucruri intime. Am înțeles trei luni mai târziu.

Mama a murit de infecții nosocomiale, dar avea cancer terminal

Între acel text și cel de acum mama s-a dus. Nu, nu a murit de COVID. E ciudat că eu am avut COVID și nu a luat, deși sistemul ei imunitar era praf („ce mă fac dacă am luat virusul?”, mă întrebam în text, fără să știu ce va urma.). Am protejat-o cât am putut, dar scenariul ei era altul. 

În trei luni de la externare organismul ei a cedat piesă cu piesă; a făcut și un AVC după care n-a mai vorbit. Mă întreb dacă nu s-a mobilizat cumva să se ducă mai repede, pentru că eram acasă, iar ea simțea că nu mai poate și nu dorea să moară singură.

Recomandări

Anchetă la Castelul Peleș după dezvăluirile Libertatea. Corpul de control al Ministerului Culturii a cerut actele contabile din 2019 și documente interne. Mărturia unui turist șocat de hoția angajaților

În acea perioadă de urgență în care mama fost ca domnul Lăzărescu la domiciliu (cu excepția unei asistente de la Asociația Philadelphia și a altei asistente la fel de inimoase care i-a pus perfuzii pe final, nici măcar doctorița de familie n-a venit s-o vadă), am învățat ce enunțam pompos în primul text. Că e despre iubire. 

Așa că, spre regretul meu, devin din nou patetică, poate și pentru că am văzut „Lecții de persană”, de Vadim Perelman (acum pe marile ecrane), care se pretinde inspirat din realitate deși e puțin credibil, și m-am gândit la cum viața devine de atâtea ori ca un scenariu de film. 

„Lecții de persană”: când viața se trăiește minut cu minut, lucru cu lucru

„Libertatea” a făcut un interviu cu regizorul la TIFF: Vadim Perelman, regizor nominalizat la Oscar: „Sunt îndrăgostit de cinematografia românească, e una dintre cele mai bune din lume”.

Într-un lagăr de tranzit din Franța, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, un belgian evreu se dă drept persan pentru că bucătarul șef – un ofițer SS care dorea să deschidă după război un restaurant la Teheran – voia să învețe farsi. Ofițerul e suspicios, deci evreul, dacă vrea să trăiască, trebuie să inventeze o limbă pe care n-o cunoaște, fără a folosi hârtia și creionul.

Recomandări

Sondaj INSCOP la comanda Libertatea – Alegeri prezidențiale: candidații cu cele mai mari șanse să intre în turul 2

Miezul care ține filmul e acesta: având o capacitate mnemotehnică formidabilă, eroul inventează și reține 2.840 de cuvinte folosind numele a 2.840 de deținuți care sunt trimiși pe rând în lagărele de exterminare. Salvându-le memoria el răscumpără faptul că a trișat pentru a supraviețui. 

Găselnița justifică întrucâtva această poveste despre Holocaust spusă vătuit, cu puțină figurație (de unde 2.840 de deținuți?), lumină filtrată estetic, decoruri curățele și naziști care se țin de idile și intrigi când nu-i bat pe deținuți și nu scuipă ostentativ, ca să vedem ce brute sunt. 

Nu e chiar genul de film despre Holocaust, atroce, cu care ne-am obișnuit, deși, dacă n-ar fi fost descalificat la Oscaruri, unde a fost înscris anul trecut de Belarus (pentru că implicarea Belarusului în producție a fost minimă), poate ar fi avut ceva șanse, Hollywoodul fiind sensibil la filme despre Holocaust, chiar dacă nu sunt grozave.

Recomandări

De ce i-a arestat Curtea Supremă pe suspecții asasinatului de la Arad. Judecătorii invocă dovezi „fără echivoc” ale unor relații intime între inculpați

Trailer:

Dacă filmul merită văzut e pentru interpretările lui Nahuel Pérez Biscayart și Lars Eidinger, care ne fac să credem că povestea ar fi putut funcționa, cu tot absurdul ei, și în realitate. Dar cum înveți să conversezi într-o limbă străină memorând doar substantive? Cum de nu s-a dat eroul de gol? Cum de nu s-a prins ofițerul? În fine.

Viața

Însă filmul, care adaptează o povestire a scriitorului german Wolfgang Kohlhaase (născut în 1931), merită văzut și pentru trimiterile subtile la alt gen de valori decât cele estetice. 

De pildă, la faptul că viața se trăiește într-adevăr punctual, nu prospectiv – vezi semizâmbetul pe care „persanul” îl schițează după prima oră de „meditații”, când își dă seama că a mai supraviețuit o zi (cine a trecut printr-o experiență la limită știe ce victorie e asta). 

Sau privirea pe care o aruncă eroul bisericii părăsite în drumul lui spre libertate – lucru care, împreună cu șansa de a nu fi ucis (încercările unui soldat de a-l distruge sunt inutile, ofițerul îl salvează de mai multe ori de la expedierea spre Auschwitz), ne fac să spunem că, la fel ca la cinema, în viață lucrurile merg uneori după un scenariu care devine credibil doar a posteriori. 

„Arrival”: fericirea vine la pachet cu pierderea

În ultimul an m-am gândit mult la cum se așază lucrurile, de parcă ar fi fost scrise de cineva, dar și la cum să le spui astfel încât să le înțelegi mai bine. 

Filmul lui Perelman mi-a adus aminte însă de un film mult mai bun, „Arrival”/„Primul contact” (2016, Denis Villeneuve), unde o lingvistă (Amy Adams) e chemată să comunice cu niște extratereștri sosiți pe Pământ cu intenții neclare. 

Lingvista descoperă împreună cu un matematician (Jeremy Renner) că heptapozii (extratereștrii cu șapte picioare) foloseau un limbaj scris format din cercuri (ca niște enso-uri, cercurile sacre din zen), iar acest limbaj în care lingvista se scufundă îi oferă o percepție nouă asupra lumii și posibilitatea de a-și afla în avans propriul destin. Filmul, bazat pe nuvela lui Ted Chiang „Story of Your Life”, e o artă combinatorie: nu știi până la final care e prezentul și care trecutul, care începutul și care sfârșitul – ca un cerc. 

Finalmente, înțelegi că pentru lingvistă scopul experienței extraterestre era nu atât să afle că urma să se mărite cu matematicianul, să divorțeze și să-și piardă fetița la 12 ani, ci să accepte că fericirea vine la pachet cu pierderea. 

Oricum, spun Chiang și Villeneuve pe o întreagă filieră metafizică, trecutul și prezentul sunt unul și același lucru. 

Intenția

Ce mi-a venit cu acest text în plină furtună – vârf pandemic, criză politică, Marele Alb etc.?  Probabil că atunci când viața ne încearcă în toate felurile posibile, avem nevoie să știm că viitorul nu e atât de sumbru și că ni-l putem apropia legându-l de trecut. 

De aici puntea dintre deținutul evreu care-și asumă o identitate străină pentru a supraviețui zi după zi și extratereștrii care vin să ne spună ce ne așteaptă. Poate că secretul e să înțelegem, la fel ca savanții din acest sofisticat SF lingvistic, diferența dintre termenii „unealtă” și „armă”, termeni care în limbajul extratereștrilor din film pot fi redați uneori prin același simbol – intenția fiind cea care face diferența.

Ambele filme vorbesc despre limbaj și comunicare. 

În primul, doi oameni din tabere adverse reușesc să comunice printr-o a treia limbă, deși inexistentă. 

În cel de-al doilea, oamenii învață să comunice cu extratereștrii numai după ce înțeleg că limbajul acestora include elementul timp, ceea ce le permite să circule liber între trecut și viitor, și să aibă premoniții.

Când aveam 13 ani, mama m-a dus împreună cu frații mei la o doamnă să ne ghicească în palmă. Mie mi-a zis că o să fiu bolnavă, că o să-mi moară bărbatul, că o să am un copil bolnav, că o să rămân la Sibiu și o să am aceeași meserie ca mama. 

De atunci și până anul trecut, aproape întreaga viață, am fost terorizată de această „profeție” și am făcut tot posibilul să mă țin departe de Sibiu, de ideea de familie, de meseria mamei și chiar de mama. Filmul „Arrival” m-a atins destul de tare când l-am văzut, dar de când m-am reîntors la Sibiu acea „profeție” nu mă mai sperie, a dispărut ca o hologramă fără curent. Acum cred că pur și simplu ghicitoarea, dacă a fost una adevărată, n-a știut să facă diferența dintre „armă” și „unealtă”.

De aceea e suficient pentru cei care practică Reiki să-și manifeste intenția de a vindeca pentru a permite energiei să-i traverseze. De aceea se spune că îngerii (sau extratereștrii) „nu intervin” până nu ceri ajutor. Adică până nu te exprimi. Iar timpul e într-adevăr paradoxal.

Mi-am pierdut mama, dar am câștigat-o pentru totdeauna în trei luni mai intense ca 30 de ani. 

Îndrăznesc să sper că vom reuși cu toții, în mic și în mare, să extragem ce e mai bun din aceste vremuri dificile și că nu vom uita să ne ținem inimile deschise, cu orice risc. 

Urmărește-ne pe Google News