Ce nu se rostește între copii și părinți ori de câte ori revenim acasă

• Jurnalista Elena Stancu călătorește prin Europa împreună cu partenerul ei, fotograful Cosmin Bumbuț, și scrie despre comunitățile de români din diaspora. Din ianuarie 2019 și până acum au parcurs aproape 70.000 de kilometri și au publicat zeci de reportaje, interviuri și analize despre românii plecați în Italia, Portugalia, Spania, Germania, Anglia, Danemarca, Suedia și Olanda. De Sărbători, cei doi jurnaliști s-au întors în țară să-și viziteze familiile. 

Sărbătorile de iarnă aduc multe iluzii, ca în filmele cu familii fericite și mese îmbelșugate, dar fericirea proiectată la TV nu coincide mereu cu atmosfera din casele noastre. Sărbătorile sunt despre familie și despre oamenii pe care-i iubim, dar cu care uneori nu reușim să ne conectăm. 

Românii din diaspora vorbesc în majoritatea interviurilor despre cât de greu le e să fie departe de părinți, bunici, copii, prieteni, despre cât de mult le lipsește intimitatea cu oamenii pe care-i iubesc. Dorul și distanța sunt teme recurente în conversațiile noastre. În aceleași interviuri, românii din diaspora povestesc cât de epuizante sunt vizitele în România, un maraton în care încearcă să recupereze timpul pe care l-au pierdut, aniversările la care nu au fost, schimbările care s-au petrecut în lipsa lor. 

Recomandări

De ce nimeni nu poate prezice strategia Trump 2.0 privind Ucraina

Vacanțele în România devin o colecție de amintiri cu oamenii pe care-i iubesc. Un amestec de dragoste, tandrețe, dor, regret, vină și bucurie, o furtună de emoții care te epuizează până la finalul concediului, când nu mai știi dacă te-ai încărcat sau te-ai golit, dacă ai reușit să te revanșezi pentru absența ta, dacă ai strâns o colecție suficientă de amintiri.

O să avem nevoie de multe generații ca să ne vindecăm ca națiune

La asta se adaugă istoriile complicate ale familiilor din România, cu traume transgeneraționale lăsate de comunism, violență sau sărăcie și de jena de a-ți exprima emoțiile. Uneori pare mai simplu să gătești oale cu sarmale, piftie sau salată boeuf decât să spui „Mi-ai lipsit”, „Te iubesc”, „Mă bucur că ești aici”.

De când lucrez ca jurnalistă și intervievez oameni aflați în contexte de viață cel puțin aparent diferite, am început să cred că noi, românii, purtăm în spate niște traume atât de adânci, încât o să avem nevoie de multe generații ca să ne vindecăm ca națiune. Educația autoritară, violența din școli și de acasă, precaritatea din timpul și de după căderea comunismului, migrația, individualismul, neîncrederea în instituțiile românești și în celălalt, frica de cei care sunt diferiți de noi ne-au transformat în cine suntem azi. 

Recomandări

Cu banii la vedere. PSD a cheltuit 90% din suma totală pusă la bătaie de candidații la Președinție în prima săptămână de campanie

Ne așezăm la masă cu familiile noastre, ignorându-ne tristețile, cicatricile și dorurile. Uneori reușim să ne conectăm unii cu alții și să evităm subiectele sensibile. Alteori eșuăm și ne simțim vinovați. 

Ne întoarcem rar în România, iar în pandemie ne-am văzut părinții doar o dată pe an 

De patru ani, trăim și noi departe de familiile și de prietenii noștri, la fel ca românii din diaspora ale căror povești le documentăm. Într-un fel, suntem mai singuri decât ei, pentru că noi nu facem parte dintr-o comunitate, ci ne integrăm o perioadă limitată de timp printre grupurile de români din Europa.

Ne întoarcem rar în România, iar în pandemie ne-am văzut părinții doar o dată pe an. Așa că știm cum se simt dorul, distanța, nostalgia și vina. 

Mama lui Cosmin locuiește la Baia Mare, iar sora, nepoata și părinții mei sunt în Craiova, ceea ce complică și mai mult lucrurile, pentru că trebuie să traversăm țara. Băiatul lui Cosmin trăiește la București și „baza” noastră e în Alba Iulia, într-o mansardă în care ne ținem lucrurile și ne tragem sufletul atunci când obosim. 

Anul trecut, ne-am întors în România la începutul lui decembrie, după ce ni s-a stricat sistemul de încălzire din autorulotă. Câteodată e bine când se întâmplă așa, pentru că am avut răgazul să ne odihnim, să ne facem ordine în materialele nepublicate și să ne vedem familiile. 

Recomandări

Infractori prinși cu ajutorul inteligenței artificiale. Profesor dr. Vlad Niculescu Dincă: Trebuie să înțelegem aceste „unelte”, altfel există un risc real să fim toți tratați ca suspecți | Interviu

Craiova a fost primitoare sau poate doar dorul a făcut-o să pară așa

Mama lui Cosmin e mereu emoționată când ne vede prima oară după mult timp și nu știe ce să facă cu mâinile, câtă ciorbă să ne pună în farfurii, dacă mâncăm cu sau fără pâine. Uită să pună pe masă murăturile și ardeiul iute, își amintește și sare de pe scaun, tocănița se prinde puțin, pentru că focurile sunt date prea tare. Cosmin cere palincă, îi toarnă în pahar și o pune să dea țoiul peste cap, iar după ce mama lui spune „Aaah, rea îi!”, înseamnă că o parte din emoții s-au risipit. 

Mama, care are 76 de ani, a ieșit la pensie anul acesta, după ce a lucrat 50 de ani ca medic. Este oncopediatru și copiii pe care i-a tratat au fost menirea ei. Nu știu cum se simte acum, dacă-i lipsesc copiii sau dacă-și trage sufletul după o viață de muncă. Am vrut s-o întreb, dar n-am putut. Îmi fac griji pentru ea, însă în familia noastră nu se vorbește despre cum te simți.

Tata o să împlinească 80 de ani anul acesta și merge mai greu, pentru că îl dor genunchii, șoldurile și spatele. Nu știu dacă voi reuși să fiu lângă el atunci când îi va împlini, deși mi-aș dori mult. Tata e haios și-i place să spună bancuri, iar când eram mică mă lua cu el la pescuit. Mi-a fost dor de el. Nu i-am spus. Mi-a fost jenă, pentru că în familia noastră nu ne arătăm emoțiile.  

Sora mea, Diana, a lucrat în prima linie în pandemie și am stat cu inima strânsă pentru ea. E un medic și un om bun, care își face griji pentru toți: mama care face pneumonie când răcește, tata și problemele lui la coloană, eu, cu o boală cronică de inimă, trăind imprevizibil într-o autorulotă. Sunt mândră de ea și mă simt în siguranță pentru că știu că e acolo. Nu i-am spus. Dintre noi toți, Diana se ferește cel mai mult să-și arate emoțiile, pentru că e cea mai vulnerabilă. 

Craiova a fost primitoare sau poate doar dorul a făcut-o să pară așa. Ne-am dus la o petrecere cu Diana, am jucat rummy și table cu părinții mei, ne-am plimbat prin Centrul Vechi, am văzut luminițele și ne-am dat cu mama într-o roată din parcul de distracții. Am mâncat sarmale de curcan, gătite special pentru noi, și am colecționat toate aceste amintiri. 

Atunci când te vezi atât de rar cu familia ta, îți dorești să fii în formă, să spui lucrurile potrivite și să nu lași în urmă amintirea unei iritări sau a unei indispoziții. Furtuna de emoții te copleșește și vina, bucuria, tandrețea și dragostea se amestecă. Cuvintele pe care ai fi vrut să le spui ți se opresc în gât. Pleci de la masa de Crăciun sătul și tăcut. 

Nu ne recunoaștem traumele și greșelile, nu știm să spunem „M-a durut” sau „Îmi pare rău”

Discuțiile despre emoții aduc disconfort, pentru că te vulnerabilizează. Iar în majoritatea familiilor din România nu s-a vorbit despre ceea ce simțim, gândim, ne doare sau ne bucură. Am fost învățați să facem abstracție de viețile interioare ale celorlalți și să evităm să vorbim despre esența noastră. 

Atunci când conversația alunecă într-o zonă mai profundă, devenim stânjeniți, pentru că cei mai mulți nu știm cum să fim sinceri și deschiși. Din cauza asta, purtăm conversații despre nimicuri la mesele în familie, ca să nu vorbim despre lucrurile care ne dor. Umplem tăcerile cu mâncare. Râdem la bancuri grosolane cu soacre și neveste, pentru că am transformat relațiile noastre disfuncționale în umor. Nu ne recunoaștem traumele și greșelile, nu știm să spunem „M-a durut” sau „Îmi pare rău”.

Dar ne simțim vinovați când nu reușim să ne conectăm unii cu alții.

Probabil că ar trebui să începem de aici: să ne înțelegem și să ne respectăm unii altora valorile și limitele. Să nu mai păstrăm distanța și să evităm subiectele „sensibile”, ci să ne acceptăm și să ne iubim unii pe alții cu toate diferențele dintre noi. Să punem întrebări. Să ascultăm. 

După ce am împlinit 35 de ani și mama a trecut de 70, mi-am dat seama că nu știu mai nimic despre părinții mei. Cum au trăit pe vremea lui Ceaușescu. Cum au făcut rost de lapte. Cum au supraviețuit unui regim criminal. Cum a fost viața lor de zi cu zi, când mama se ducea iarna cu sania să consulte copii într-o comună din Dolj. Ce au sperat când erau tineri, pe ce muzică au dansat, cine au fost ei înainte să ne aibă pe noi.

M-au sufocat toate aceste gânduri când ne întorceam cu trenul după Crăciun de la Craiova la Alba Iulia, unde stăm într-o mansardă închiriată. Compartimentul era plin de tineri, probabil că majoritatea studenți. O fată se certa cu tatăl ei la telefon. Sacoșele erau pline cu borcane și caserole. Mi-am amintit de mine studentă, când tata mă ducea la tren și căra bagajul cu mâncare. Trenul spre București pleca de obicei de la linia trei, așa că trebuia să coborâm prin pasaj. Lucram deja ca jurnalistă când tata mi-a spus într-o zi să ne întâlnim la Informații, pentru că îl dor genunchii și nu mai poate coborî scările. 

Urmărește-ne pe Google News