11 comentariiTrei filme de la Astra Film Fest 2023 au fost în lista mea. O producție mult supraevaluată, cu un marketing imens produs de scandaluri generate de interzicerea unor proiecții: Arsenie. Viața de apoi, de Alexandru Solomon. Și două documentare care n-ar trebui ratate: Amar, al Dianei Gavra, și Calea laptelui, de Dumitru Budrala.
Un film foarte slab
Am urmărit cu interes valurile de indignare produse de „Arsenie. Viața de apoi”, documentarul reputatului regizor Alexandru Solomon. Au încercat să interzică proiecții și prin Sibiu, și prin alte locuri, mai ales forțe locale bisericești și ultrași Boca. Din oficiu mă poziționez împotriva cenzurării unor filme critice care ating măcar cu o floare discursul religios. Ritualul religios e prea puternic într-un stat care se pretinde laic. Mă rog, sunt ateu, deci oricum merg în iad.
Numai că o temă bună, cu care aș fi putut să mă identific, nu mă împiedică să văd un film prost. Iar asta nu prea am văzut precizat prin recenzii, că e un film foarte slab! Intenția e lăudabilă: să găsim o perspectivă critică din care să privim unul dintre cele mai vii fenomene religioase de pe la noi, cultul lui Arsenie Boca. Arsenie chiar vinde, e în primul rând cel mai de success produs de marketing autohton. Arsenie vinde și filmul lui Solomon. Însă cu el problema e că lucrurile stau cumva nelămurite biografic. Solomon nu-și propune să dea o versiune a poveștii lui Arsenie, aruncă niște date culese de prin cărți fără valoare documentară, presărate cu ceva note de Securitate și cam atât. Un fel de narativizare cu ce-ți dă Chat GPT când îl întrebi de Arsenie.
Apoi, ratează și partea cu pelerinajul. Pentru că înscenează un pelerinaj cu figuranți. Figuranți care cred pe bune în cultul lui Boca. Dar sunt selectați, majoritatea dintre ei, ca pentru un freak show, un bâlci cu „ciudați”, figuranți de profesie, dar și practicanți ai cultului OZN-urilor, oameni care au avut tot felul de experiențe paranormale etc. Or, tocmai factorul interesant în aceste pelerinaje e că mobilizează nu doar un astfel de „popor”, ci oameni din toate mediile. Poți să mergi la Arsenie cu un grup de medici, de profesori, de ingineri, de IT-iști.
Arsenie, Parascheva și alte pelerinaje sunt prezentate de obicei ca evenimente ale unei anumite categorii de „electorat”, or nu prea e așa.
Cea mai mare greșeală e să le prezinți ca pe ritualuri ale sărăcimii. Ele sunt cultul „normalității” în România. Tocmai asta le face interesante și tocmai asta spune multe despre cum evoluează și elitele pe la noi.
În fine, mai avem și un ghiveci de imagini care exprimă mai mult un fel de disperare a lipsei de idei. Filmul începe cu un performance de care știam cu regizorul tăindu-se pe mâini și aruncând bani săracilor la vizita patriarhului Rusiei, Chiril. Iarăși o ciorbă de ambiguitate, protest față de Rusia, pentru „victimele comunismul și fascismului”.
Tot fără vreun sens și fără nicio putere critică sunt și costumările figuranților, și mărturiile unora dintre ei, încercându-se echivalarea traumelor privatizărilor cu traumele comunismului. Ca să fie totul absurd până la capăt, acest film slab a avut parte și de critici halucinante, cum a fost cea a regizorului Nicolae Mărgineanu, prin care aproape că îl afurisește pe Solomon pentru că și-a bătut joc de Arsenie. Nu!
Problema filmului lui Solomon e că nu reușește să prindă nici măcar un milimetru nici de consistență critică, nici de demitizare, nici de reflectare socială a fenomenului. Mult zgomot pentru absolut nimic, filmul doar dă apă la moară ultraconservatorilor, fără să pună nimic în loc.
Ciobanii
Calea laptelui a lui Dumitru Budrala e un film despre ciobani de munte, din aceia care încă urmează ritmurile transhumanței, călătorii nesfârșite cu oile din munte până spre câmpie. Partea bună e că nu ai idealizările obișnuite ale vieții ciobanilor, ci o fotografie corectă a unei vieți dure și atât. O viață dură filmată amănunțit. Ciobanul, ciobănița (băcița) și fiul care vrea să continue afacerea sunt personaje absolut extraordinare. Imaginile cu munca de zi cu zi, incredibile, filmul începând cu femeia care cară iarbă pentru animale – munca chiar pare o bătălie cu furca împotriva vântului montan.
Fascinantă e relația cu animalele, câini, oi, măgari, filmările sunt calde și complete despre o relație care va fi imposibil de reprodus probabil peste câțiva ani. Nu e doar idilism, avem și conflictele generate de mișcarea turmelor: o țară plină de garduri, proprietari, conflicte, problemele cu pășunea de acasă etc.
Maria, băcița, este figura dominantă, este și cea care vede cel mai lucid problema, nu în termeni de tradiții milenare sau cine știe ce obsesii intelectualoide, ci în termeni de conflict pe față cu modernizarea. Aproape un conflict „de business”: e sau nu e „rentabil”, asta e viziunea femeii. De exemplu, conflictul dintre școală și educarea copiilor în spiritul creșterii animalelor. Ea are un singur răspuns: e greu, dar e mult mai rentabil decât școala, care nu-ți oferă nimic sigur. Brutal și la firul ierbii, fără floricele. Excelente sunt fragmentele de voie bună între ciobani, cu tot felul de strigături amuzante, cu obscenități cu iz arhaic, vorbe din popor și înjurături neperiate de vreun folclorist pudic.
Documentarul are și un narator care vorbește cu tristețe despre mișcări milenare și ritmuri care se pierd în modernitate. Ne-am fi putut lipsi de această voce plângăcioasă, e redundant lipită de vocile ciobanilor care știu perfect cu ce se bat și pentru ce se bat. E perfect filmat efortul, munca sau distracția. Maria, soțul și fiul se descurcă, exprimă complet și conflictul, și drama, și fericirea, și tristețea, și angoasa. Absolut de văzut.
Viața hoților
Tot „work in progress” e și documentarul „Amar”, al Dianei Gavra. Până o veni o versiune finală, mergeți și vedeți-l în această etapă. Mi se pare un film în fond polemic cu o viață interlopă idealizată în zilele noastre mai ales în muzică și pe TikTok. E despre Samir, de exemplu, care fură zeci de mii de dolari de la un american, într-o stație de metrou din Madrid, și apoi sparge banii în câteva zile. Același Samir explică aproape mistic despre cum trebuie să respiri, să fii una cu victima, dacă vrei să fii hoț adevărat. Însă, în general, sunt povești ale excluderii, ale eșecului social în România.
Avem personaje fabuloase, care ies din limbajul de fală și eroizare a hoției, oameni care au trecut prin crize grave cu droguri, infracțiuni grave, și care încearcă în ultima clipă să se reintegreze sau să-și găsească o fărâmă de viață normală. Autenticitate maximă.