Scriu de zece ani despre personaj, s-au adunat tomuri întregi, încât mi-e teamă că într-o zi îmi va cere cotă parte din drepturile de autor. Am epuizat înjurăturile cele mai sofisticate, până am dat-o în delir. Mi-am închipuit cum, ieşind din samsara prin salonul oficial, Klaus Zen Iohannis se opreşte brusc şi decretează: „Vreau să intru în Nirvana cu soţia!”…

… Ţărişoara i-a dat tot. Başca zece ani din istorie. Întrebarea ar fi ce poate face Iohannis pentru ţară.

Aş avea câteva idei, care-mi clipesc în cap ca lampioanele de hârtie pe Muntele Futara, dar mai bine mă abţin.  

Ce mai poate face, totuşi, Iohannis pentru România? De pildă, să-şi ia gândul de la Versailles-ul din Aviatorilor, 86. Cel pentru care Nicolae Ionel Ciucă, generalul-ordonanţă, s-a repezit să semneze pe vremea când era premier. Acum, când preşedintele cu closet personalizat i-a ordonat să-i ia locul, Ciucă e lovit de amnezie electorală.

Nu doar să-şi ia gândul Iohannis, ci – cu ultimele puteri constituţionale care i-au mai rămas – să ordone ca imnobilul (o combinaţie între imn şi imobil – cum altfel să-i zic?) să fie transferat Centrului Euro-Atlantic pentru Reziliență (E-ARC). S-o facă şi de dragul iubitei sale soţii, pe care, chiar dacă nu va mai fi prima-doamnă, n-o vede nimeni dereticând 1.200 de metri pătraţi locuibili.

Nu pentru că Iohannis ştie să întindă coarda invoc tocmai E-ARC, ci pentru că între atribuţiile preşedintelui – a auzit până şi doamna Lasconi! – intră politica externă.

Îi reamintesc lui Klaus Iohannis, dacă o fi ştiut vreodată, că pe strada Vasile Lascăr, la numărul 52 – într-o incintă năpădită de ploşniţe şi cu pene de curent de cinci ori pe zi – fac eforturi eroice să-şi desfăşoare activitatea experţii unui „centru de excelență în domeniul rezilienței, partener al NATO și UE, care acționează în beneficiul acestor organizații, precum și al statelor membre sau partenere”, a cărui înființare „a fost recunoscută și salutată în declarația comună a șefilor de stat și de guvern reuniți cu prilejul Summit-ului de la Bruxelles din 14 iunie 2021”.

Din fericire, programul încărcat i-a permis atunci preşedintelui Iohannis să reprezinte interesele României. Ba chiar a susţinut la final o declaraţie de presă, în care a subliniat:

„Summitul a statuat un alt obiectiv al României, și anume necesitatea creșterii rezilienței și a menținerii avansului tehnologic al NATO. Acestea contribuie la o Alianță mai puternică și mai relevantă la nivel global, în contextul provocărilor diverse. România este parte a eforturilor privind creșterea rezilienței, demonstrând că este gata să contribuie consistent. Astfel, am informat omologii aliați despre înființarea și operaționalizarea Centrului Euro-Atlantic pentru Reziliență (E-ARC). Mă bucur să pot spune că această inițiativă a României este privită cu interes la nivelul NATO și al statelor aliate”.

Cu şi mai mult interes ar privi-o acum, aflând cum se prezintă.

Nu-mi pierd timpul să-i explic domnului Iohannis conceptul consistent de ploşniţă, nici ce sunt şi cum se zburlesc la oameni şi tehnică penele de curent. Mă limitez să mă dau mare, citându-i din Antoine de Rivarol (literat francez din secolul XVIII, care poate fi pescuit la Biblioteca Academiei folosindu-l ca momeală pe maestrul Cristoiu):

„Să nu fi făcut nimic constituie un teribil avantaj, de care însă nu trebuie abuzat”.

 
 

Urmărește-ne pe Google News