ComenteazăOra 13, 13 și ceva, 17 martie. Sunt în depozitul din ce în ce mai neîncăpător de pe strada Viticulturii din Tulcea în care se adună și se desadună TIR-uri și TIR-uri cu ajutoare pentru Ucraina. 54 de tiruri, de camioane, au plecat de aici în aproape trei săptămâni spre Ismail, Odesa, Nicolaiev, Reni.
Este un hub umanitar real, dar nu este nici înființat și nici finanțat de către stat. Hub-ul umanitar oficial e în nord, spre Suceava.
Și e normal așa. Tulcei îi lipsesc dealurile pe care se poate scrie cu oi, Tulcea n-are unde scrie din trupuri sau din paleți „Help”. Nici n-ar avea pentru cine, că semnul ar trebui văzut din avion. Aeroportul local, deși strategic, mai ales în condițiile astea, cam zace nefolosit, iar avioanele care pleacă de la baza militară din județul Constanța tind, în măsura în care sunt de pe vremea URSS, să nu ajungă prea departe.
Dar divaghez. Sunt în depozit, așadar, și asist la agitația lui Iulian. Eu sunt mai calm, sunt de-al locului, am mai văzut, am mai scris, dar el are o treabă. Azi a sosit primul TIR cu ajutoare din Franța.
Ce treabă are Iulian cu asta? De ce este el agitat?
Să vă povestesc. Pe scurt.
S-a întors acasă, ca să-i ajute pe ăia de peste graniță
Iulian este român. Chiar tulcean, prin naștere, ceea ce eu nu sunt. Dar Iulian este și francez, chiar cetățean, de aproape 30 de ani. În plus, Iulian este regizor, artist. Așa ne-am și cunoscut. Am primit un apel de la un număr din Franța, apel la care n-am răspuns. Nu din principiu, ci din cauza unei setări ce trimite numerele care nu-s în agendă direct în nepreluare, fără să mă mai deranjeze. Dar el a insistat și a lovit pe WhastApp. Avem un prieten comun, putem să vorbim?
Normal că puteam să vorbim, fir-ar ele de setări ale telefonului. Și am vorbit. Iulian avea o idee de documentar, despre cum se raportează comunitățile de ruși și de ucraineni din Deltă, deloc insignifiante, la valul de refugiați care vin din Ucraina. Perfect subiect.
Eu trimisesem spre publicare un reportaj exact despre asta și eram puțin frustrat, că stătea în așteptare. Am vorbit, am completat informațiile care-i lipseau.
Cu date la zi, am căzut de acord că e subiect, am vorbit chiar și despre treatment-ul de culoare, pe care l-ar putea defini niște filmări în biserica din Sarichioi, că poate pleca de acolo. Ce mai, doi profesioniști, cumva, care discută rece chestii tehnice.
Când filmul trece pe plan secund
Când am terminat convorbirea, m-am și gândit că suntem niște fiare insensibile, care documentează rece și impersonal drama altora. Mi-a cam fost rușine, puțin. Dar după aia m-am gândit că e vorba despre solidaritate, despre relații complicate și fapte bune, așa că nu sunt chiar fiară total.
N-au trecut două zile și lucrurile s-au schimbat. Iulian vorbise cu primarul din Sarichioi, cu primarul din Isaccea, ideea filmului prindea contur, dar, în același timp, filmul trecuse, discret, pe plan secund.
„Nu știi o asociație pe-acolo care se ocupă de refugiați?”. Mulți prieteni mi-au pus întrebarea asta, așa că sunt mereu pregătit. Unii vor adresa fizică, alții numărul de cont. Le trimit aproape instantaneu, oriunde m-aș afla.
Am și o listă cu lucrurile de care e nevoie. O trimit și pe aia. Uite, la Odesa cer acest fel de produse, la Ismail altceva, la… Na, e o listă.
Drumul camioanelor
Scenariul lui Iulian despre lipovenii și Haholii din Deltă care-i ajută pe ucraineni începuse nu cu obișnuitele indicații regizorale, ci cu niște tone bune de produse de la francezii care vor să-i ajute pe ucraineni. „Avem un camion, două camioane, deja, dar n-avem camioanele, adică nu avem cu ce transporta paleții. O să vedem”.
În Vama Isaccea ninge cum n-a mai nins de multă vreme pe aici. E frig și viscol. La peste 2.000 de kilometri. Distanță, la Paris, un regizor de origine română a făcut un bulgăre de zăpadă pe care a început să-l rostogolească. Și ăsta crește, crește, iar în curând o să ne trezim cu el aici.
Tonele sosesc una după alta
Asta face Iulian acum. Filmează pentru prietenii din Franța sosirea primul camion cu ajutoare pe acest culoar. Nu ăsta e bulgărele, ăsta e doar un fulg, deschizătorul de drum. Urmează ceva de proporții impresionante, dar toate la vremea lor.
Partagence, asociația care a strâns tonele de produse din acest prim TIR, nu a găsit altă variantă de transport, așa că a plătit 3.300-3.500 de euro și a închiriat un TIR de la o firmă din România.
De aia, la primul transport cu ajutoare sosit din Franța la Tulcea capul tractor are număr de București, iar trailerul număr de Bacău. Cine sunt muncitorii?
Pentru cei din Ucraina, pentru cei de aici
Gherorghe Jorj e din Ismail. Are 19 ani și, acum, conduce unul dintre cele două motostivuitoare din depozit. Celălalt este condus de un alt bărbat din Ucraina.
De fapt, acum, în depozit trag tare, zi de zi, vreo 5-6 ucraineni de origine română. Începutul războiului i-a prins aici, iar de aici îi ajută din răsputeri pe cei de acasă.
Noi ne înțelegem între noi în românește, dar dacă mărfurile de pe paleții care umplu depozitul ar vorbi, ar fi gălăgia care a dărâmat turnul Babel.
Turnul Babel al bunăvoinței private
Ajutoarele trimise de comunitatea din Madrid stau lângă cele venite din Bavaria, puțin mai încolo sunt „polonezele”, mai apropiate lingvistic de „lituaniencele” care așteaptă afară să fie descărcate.
„Austriecele” au venit într-o noapte, pe la ora 3, cu trei camioane, dar n-au stat mult, că aveau treabă peste graniță. În curte mormăie arțăgos ”grecoaicele”. Vreo 30 de tone.
Și mai sunt, limbi pe care nu le pot distinge, din țări pe care le știu, însă. Sute de conserve de 5 litri cu supă de castraveți murați se hlizesc la mine în turcește, de după colț. Acum au venit și „franțuzoaicele”, primele. Mai sunt așteptate două sau trei vineri, încă trei, după aia, apoi încă cinci și tot așa.
E un robinet deschis la maximum, pe care nimeni n-are de gând să-l oprească prea curând. Sâmbăta viitoare se va înregistra o altă premieră: în gara de mărfuri din Tulcea va sosi un prim tren de la Strasbourg, cu 15 vagoane de ajutoare.
Un prim tren însemnând că vor fi mai multe. Dar asta este o poveste în sine, care începe tot cu Iulian.
Cu ochii adânciți în telefon, amuzându-mă de baletul motostivuitoarelor, pe care tocmai l-am filmat, simt că agitația din jur se intensifică.
„Bună!”. „Bunăă! Nu răspunzi la salut, sau ce?”. Răspund și-mi cer scuze. E și cam zgomot, că unul dintre motostivuitoare huruie ca un tractor.
E Mirela. E și Cristina, s-a întors și Cristi. Mirela vine direct de la Isaccea, unde a smuls de la Principesa Margareta și de la Principele Radu, de fapt de la fundația casei regale, promisiunea a 5.000 de euro pentru una dintre asociațiile de aici. E asociația care, printre altele, plătește motorina pentru TIR-urile care pleacă, plătește taxele de traversare și multe altele.
Cristi umple o cutie mare și niște plase din niște paleți cu conserve, scutece pentru. Copii, orez și multe alte lucruri. „Taci, mă, că tot pentru ai voștri sunt!”, îi aruncă Cristi peste umăr unuia dintre băieții din Ucraina. Gata, mergem la Dunavățu de Jos.
Era urgență și nu prea
La Dunavățu de Jos, într-o pensiune, sunt 15 refugiați. Șapte femei adulte și 8 minori, printre care și copii foarte mici. Patronul pensiunii este nebun și necooperant, se pare că a cazat refugiați doar pentru banii pe care i-a promis statul. Și n-are grijă de femeile alea, le lasă fără mâncare, a fost nevoie de ajutor și săptămâna trecută și, uite, au dat mesaj ieri că iar n-au ce le trebuie.
Asta e informarea pe care o primesc în drum spre mașină. Așadar însoțesc o misiune de salvare a tinerelor ucrainence și a copiilor lor. Poate le și relochează de acolo, la o adică, în unul dintre internatele liceelor din Tulcea.
45 de kilometri pe drumul lui Udrea. Bun drum, reabilitat și modernizat între 2009 și 2010, cu fonduri europene. Pe fond, Elena Udrea a primit 8 ani de închisoare cu executare, Ioana Băsescu 5 ani, tot cu executare, iar Victor Tarhon, fostul președinte al CJ Tulcea, actual vicepreședinte, din partea PMP, 4 ani, cu suspendare.
Nu pentru că s-a reabilitat drumul, ci pentru că parte din banii pentru asta au ajuns în campania electorală a lui Traian Băsescu. De aia e frumoasă Dobrogea: fiecare drum are istoria lui.
Googletranslateză, noua limbă a Europei
Am ajuns la pensiune. Într-o margine de sat, pe niște ulițe neasfaltate, dar practicabile, acoperite cu pietriș, pe malul canalului Dunavăț, care duce în inima Deltei.
Ducem produsele înăuntru, în corpul cel nou. Aia este, de fapt, pensiunea. Corpul mai vechi e casa proprietarului.
Ies și fetele din camere. Conversația este greoaie. Parte în aproape engleză, parte în googletranslateză, o limbă care ia naștere zilele astea în toată România, pe acolo pe unde ajung refugiați din Ucraina.
Care este situația, cât cred că mai pot sta acolo? Ce le-a spus proprietarul? Nu le-a spus nimic? Vor să meargă la Tulcea, să stea într-un internat? Sunt și farmacii, copiii ar putea să… Foarte multe întrebări, atât de dificil de aflat răspunsurile.
Mirela e mai pragmatică. Îl sună pe Igor. Igor vorbește în ucraineană cu Katia. Apoi Igor îi explică Mirelei, în românește. Mirela ne explică nouă. Tot nu ne-am prea lămurit.
Apar copiii mici. Primesc niște ursuleți de pluș. Nimic spectaculos, dar zâmbesc. Urșii din mâinile celor mici încep să vorbească între ei. Iulian filmează, fotografiază și încearcă să-i anime pe copii. Până la urmă ajung să alerge toți trei, Iulian inclus, în jurul cortului de pe terasa pensiunii.
Între 5 și 10 milioane de oameni înseamnă sute de milioane de probleme
Nu există un răspuns la oferta de relocare. Fetele vor să stea împreună, dar Camelia și fetele ei sunt la plimbare. Le așteaptă și vor da un răspuns vineri sau tot joi, dar mai târziu.
Mirela, Cristina și Cristi trebuie să se întoarcă în Tulcea, mai au multe treburi.
Știu că sunt multe personaje în poveste, dar asta dă scara exactă a situației. Dincolo de statistică sunt oameni, fiecare cu situația lui. Fix pe asta mizează și Putin. Cum să se descurce un continent cu cinci, poate zece milioane de oameni reali, refugiați apăsați de probleme, conectați între ei?
Mirela are o ședință, Cristina are un munte de nerezolvate la birou sau la depozit, în restaurantul lui Cristi se gătesc, încă de pe 25 februarie, câte 200 de porții în fiecare zi pentru refugiați.
Iulian ar vrea să mai filmeze, eu aș mai da un ochi pe acolo, rămânem. Pa-pa, pa-pa, vorbim în Tulcea.
Scene de bucătărie
Bucătăria în care gătesc ucrainencele e lângă cămara cu alimente, la nivelul inferior al casei de lemn a proprietarului. Cred că este fostul garaj, transformat în bucătărie de rezervă, cu pereții acoperiți cu faianță, aragaz, cuptor cu microunde, diverse alte instrumente și. aparate pe care le văd doar cu coada ochiului. O bucătărie normală, curată. Și o cămară plină. Cam toate produsele pe care le-a pus Katia pe listă sunt acolo, din belșug. Lada frigorifică e plină cu carne, frigiderul e plin, sunt și multe pachete de scutece pentru copii, într-un colț. Ce mama naibii?
Dar surpriza nu sunt neapărat lucrurile din cămară. Supriza din bucătărie e Yogi, propietarul pensiunii. Când intru împreună cu Iulian, Yogi stă la masă cu parte dintre fete și cu finul lui, care traduce din română în ucraineană și invers. E hahol, unul dintre mulții etnici ucraineni din Dunavăț. Finul, nu Yogi. Veniseră să schimbe buteliile, să instaleze o schelă lângă casă, căci se pregătesc pentru sezon, care o să înceapă la final de aprilie, de Paște.
Gazda pe nume Yogi
„Hait, uite și nebunul.”, îmi zic în mintea mea. Și continui, tot acolo: „Să fugiim!”. Dar nu fuge nimeni.
Iulian filmează. A cerut acceptul tuturor, finu a tradus, acceptul a fost dat, nu pot să stric asta cu fricile mele.
Yogi vorbește. Povestește, mai ascultă ce spun fetele, ne mai spune nouă câte ceva. Nici nu trebuie să punem întrebări, căci răspunsurile vin de la sine.
Din primele zile ale războiului, Yogi s-a dus la Isaccea. A transportat oameni cu mașina lui, pe unii i-a adus la pensiune și i-a cazat, fie că aveau de gând să stea mai mult, fie că erau în tranzit. Asta, chiar dacă centrala pe peleți are nevoie de un upgrade, iar camerele din pensiune sunt încălzite cu aparatele de aer condiționat, care merg în continuu. De trei săptămâni.
A avut, la un moment dat, și 30 de oameni. În pensiune și în casa lui. Și-a trimis copilul la bunici, ca să obțină spațiu.
Îmi amintesc zilele alea de început. Nici n-a trecut mult timp de atunci. Și nu, nimeni nu se gândea că va primi bani pentru cazarea refugiaților, sau pentru masă. Încă din primele zile, Yogi a făcut chetă printre vecini, au strâns 8.600 de lei, au cumpărat cele necesare. Vin oamenii care n-au cazat pe nimeni, mai aduc carne, ouă, lapte. Cămara e plină…
„Sunt interese, ți-am zis eu!”
După ce a apărut premierul Nicolae Ciucă și a anunțat că există bani pentru cazarea și hrana refugiaților, după ce a dat și niște sume, s-a dus și Yogi la primărie, să se înscrie pe lista celor cazează. Dar cică el nu se califică decât pentru cei 20 de lei/zi de persoană pentru hrană.
Mă gândesc doar la factura le energie electrică, după atâtea zile cu aerul condiționat duduind non-stop și mă trec fiori.
Până la urmă Katia îi dă numărul de telefon al Cristinei, iar Yogi o sună. Discuția e pe speaker, auzim toți. Întrebări legitime și de o parte și alta. Dacă le duceți de aici, unde le duceți? Dar tu cât le mai poți ține? Sunt condiții acolo? Dar ție nu-ți este greu? Ele ce vor? Și tot așa.
Yogi închide telefonul și instantaneu răbufnesc și el, și finu: „Sunt interese la mijloc, ți-am zis! Sunt interese!”.
Au sau nu condiții femeile, căci pentru asta venisem. Au. Se poate mai bine? Da. Dar de aici încolo, cadrul ar trebui să-l contureze, clar, statul.
Prea lent și cam târziu
Să ne informăm din surse oficiale, ne spune vocea lui Mircea Toma în clipul CNA. Așa facem, Mircea. Suntem soldații disciplinați ai unei țări aflate la granița unui conflict armat.
Este premierul Nicolae Ciucă o sursă oficială? Este una dintre cele mai oficiale surse posibile, chiar dacă el însuși se informează de la purtătorul de cuvânt al guvernului, după cum spunea premierul deunăzi, când își cita propriul purtător de cuvânt. Dar informațiile comunicate de sursa oficială Nicolae Ciucă nu sunt și de încredere. Căci sunt incomplete.
Ordonanțele de urgență și hotărârile de guvern date până acum pentru a rezolva situațiile astea sunt lipsite de norme de aplicare. Urgența umanitară, care s-a mutat de la graniță în interiorul țării este tratată de statul român cu o lentoare prezidențială.
Am văzut la graniță și am și depus mărturie în scris că acolo statul s-a deseșuat. Că se mișcă bine, iar situația este sub control. Dar nu pot depune aceeași mărturie despre modul în care merg lucrurile mai departe.
Să ne amintim: războiul a început în dimineața zilei de 24 februarie și tot atunci au început să apară primii refugiați la granițele țării cu Ucraina. Era o urgență? Evident. Dar nu pentru toată lumea. Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAȚ) a fost convocat de președinte pentru data de 1 martie, ca să se discute problema refugiaților. La șase zile distanță, șase zile, de când problema era deja în curtea noastră.
Iar primul lucru pe care ni l-a spus președintele după ședință, când noi așteptam rezolvări ale problemelor logistice, a fost că se mărește bugetul pentru armată cu încă 0,5% din PIB. Am putea înțelege că refugiații vor dormi în tancuri și vor mânca gloanțe? Am putea.
Dar oamenii ăia care au intrat în țara noastră încă din primele zile ale războiului din Ucraina și n-au plecat mai departe au dormit undeva, au mâncat undeva și până în momentul în care guvernul a înțeles cum să se miște și, mai ales, că trebuie să o facă.
S-au deschis internatele școlilor și liceelor, căminele facultăților pentru a adăposti refugiați, dar asta s-a întâmplat târziu. În pas cu ordonanțele și hotărârile. În unele locuri nu sunt fonduri pentru a asigura cele trei mese pe zi promise de guvern. Banii încă n-au plecat din trezorerie și poate nici nu vor pleca înainte de sfârșitul lui martie. Mesele se asigură tot din donații, cu bunăvoința voluntarilor. În foarte multe locuri.
Politica oficială, stabilită la București, spune că mai întâi trebuie să se umple locurile astea, din internate și cămine, din tabere pentru refugiați. De-abia după aceea se va ajunge la cazarea refugiaților în pensiuni sau hoteluri sau în casele oamenilor.
Cine a crezut că va face un business din asta nu va face, iar cei care au nevoie de ajutor pentru plata utilităților nu-l vor primi. Cel puțin așa arată lucrurile astăzi, cel puțin astea sunt prevederile legale în vigoare. 20 de lei pe zi/om pentru hrană. Asta e tot. Suta de lei pe om pe zi de cazare anunțată de Nicolae Ciucă este, astăzi, la fel de reală ca și escadrilele de porci care survolează Dobrogea. Măcar escadrilele astea au avantajul că, imaginare fiind, nu se prăbușesc.
No happy-end for you today
17 martie, din nou.
Ne-am întors în Tulcea. După câteva ore și câteva telefoane mai târziu lucrurile stau așa: Katia, Camelia și celelalte suflete din pensiunea lui Yogi rămân acolo, nu vin la vreun internat din Tulcea.
Dacă e nevoie de ceva ce nu au acolo, sună și poate trece gazda Yogi pe la depozitul cu ajutoare să ia. Dacă se găsesc acolo lucrurile alea. Dacă nu, oricum se găsesc soluții.
Cred că Yogi și soția lui au înțeles că, deocamdată, statul nu-i va ajuta să ajute mai departe. Nu-s norme de aplicare, aia e. Am intrat în a patra săptămână de război, nu e ca și cum ar fi vreo grabă.
La ce secție de votare votezi duminică și cum poți vota dacă nu ești în localitatea de domiciliu pe 24 noiembrie la alegerile prezidențiale!