Pentru mine, cel mai mare intelectual român a fost maghiar. Anticomunist, el a criticat naționalismul tembel, și maghiar, și românesc. Marele prieten a murit

G.M. Tamás a murit și a lăsat un gol cât tot Estul Europei. Acest tip a însemnat enorm și pentru un grup de intelectuali români care a încercat să se delimiteze de tristele și periculoasele clișee provinciale „post-istorice” ultraliberale sau ultraconservatoare. Un Est sărac, rămas devastat după ce a învins comunismul, plin de idei autodistructive, a avut norocul unui intelectual pe care nu-l merita.

G.M.T. a publicat în 2000, moment pentru mine providențial, o scrisoare adresată intelectualilor români în care le explica, printre altele, și vina de a promova necritic valori de extremă dreapta interbelice. Le explica astfel de unde vin Vadim Tudor și alții ca el: fix din coabitarea vinovată a unor intelectuali superstaruri cu un trecut tenebros al extremei drepte. 

După aceea am citit tot ce a fost tradus în românește sau în engleză, a devenit un reper absolut necesar. 

Eram un tânăr de până în 30 de ani, cu ambiții mari și posibilități modeste. Chiar nu aș fi putut respira cultural fără două butelii de oxigen din fostul bloc comunist: Zizek (Slovenia) și Támas (născut în Transilvania, stabilit în Ungaria și, de fapt, un perfect cetățean universal). 

Oamenii ăștia știau ce vorbeau și mai ales nu afișau veșnicele complexe și narcisisme în fața Vestului. 

Ne-am văzut ultima oară față în față acum câțiva ani, la Cluj, și era într-o formă fenomenală. Ne povestea despre Lukács, despre părinții săi, despre revoluția din Ungaria cu o vervă incredibilă. Îmi venea să iau reportofonul și să-l pun pe masă. Nu pot decât să sper că a lăsat cât mai multe texte memorialistice: biografia lui e cât istoria zbuciumată a acestei zone.

Am înțeles cu greu de ce ne acorda atâta atenție nouă, unor zeci de tineri cu ambiții intelectuale din România, de ce ne sprijinea, citea, critica sau lăuda cu o atenție și dedicare incredibile. Acesta era reflexul unui intelectual pursânge. Curiozitatea maximă față de aspirațiile unor comunități progresiste, dorința de a-i scuti de greșeli verificate bine pe propria piele. Tamás era prietenul mai în vârstă care nu te confisca, nu te bătea la cap, nu încerca să-ți arate cât e de deștept (era un monstru de cultură, cum nu mi-a mai fost dat să văd). 

Prima întâlnire, acum vreo 15 ani, a fost și prima întâlnire cu generozitatea lui. Era o lansare de carte a prietenilor stângiști din Cluj, grupurile Idea, protokol, tranzit.ro. Mi-am ținut discursul pregătit, veneam din partea micului grup stângist bucureștean „Criticatac”, încercând, ca de obicei, să provoc ceva ceartă, de frică să nu adorm ca la alte întâlniri „telectuale”. Asta pentru că nu-l știam pe Tamás. A variat în câteva minute trei registre de limbaj, a zburat de la observații savante la glume de cartier, ne-a hipnotizat cu o limbă română superbă, amestec de livresc și colocvial ardelenesc, așa cum „miticul” din mine nu mai auzise. 

A fost o lecție despre cum poți utiliza un volum enorm de informație, o capacitate uluitoare de expresie pentru scopuri imediate, pentru dialog față în față, pentru transmis mesaje, nu pentru a te da mare.

Celelalte întâlniri au fost din ce în ce mai calde. Omul acela – care tocmai publica vreun studiu în cele mai prestigioase publicații vestice, unde marii intelectuali români nici nu visau să apară cu așa prezentări – venea să-și vadă bieții prieteni bucureșteni, care se chinuiau să inventeze un limbaj intelectual măcar empatic social. 

Anticomunistul real

Dreapta românească îl respecta pentru trecutul anticomunist, dar mai ales era intimidată pentru că Tamás citise enorm. 

În plus, Tamás avea tupeul să nu urmeze destinul previzibil al disidentului anticomunist estic: nu eșuase nici în conservatorisme, nici în radicalisme goale, își asuma senin perioada liberală și explica memorabil întoarcerea la stânga. 

Noi, mica stângă românească, l-am iubit pentru enorma energie consumată în discuțiile și întâlnirile noastre.

E întrebarea aia obositoare: la ce e bun un intelectual? Tamás a fost răspunsul viu: ca să îți iubești comunitatea, poporul, semenii (ideologic sau nu) fără să fii complice în vinovățiile colective. 

Trebuie să ai tupeu să-ți superi publicul, familia, comunitatea câteodată, trebuie să-ți asumi riscuri. Ce alt intelectual din zona asta a avut tupeul superb de a avea două discursuri de critică a naționalismului tembel și maghiar, și român? 

Cine sunt „rasiștii răsuciți”

Normal că Tamás a fost întotdeauna inamicul lui Orban, dar și al naționaliștilor români. Normal că nu și-a găsit niciodată locul nici în România, nici în Ungaria. Maghiarilor le reamintea de politicile dezastruoase antiromâni de după 1848. Românilor le amintea de momentele naționaliste și de contractele istorice uitate cu cetățenii de etnie maghiară, de după 1960.

Un citat favorit dintr-un interviu prinde pe scurt problema Estului începutului de ani 2000: „Neoliberalii răsăriteni sunt self-hating racists, care acceptă verdictul rasistului occidental împotriva propriei lor stirpe. Rasişti răsuciţi”.

Sunt multe de citat și de citit din Tamás. E singurul lucru, de altfel, care ne-a rămas. Pentru mulți, sper, moartea lui va însemna descoperirea operei lui. Sunt texte care fac parte din ADN-ul acestui spațiu româno-maghiar-balcanic. Toate conflictele viitoare sunt intuite și discutate deja de el, fie că sunt tensiuni politice, culturale, economice. 

Odihnește-te în pace, dragă prietene. Într-un peisaj intelectual trist, sărăcuț, al culturii române, ne-ai făcut ambițiile intelectuale și discuțiile politice infinit mai vii. Ni le vei anima în continuare, mult timp de acum încolo.

Urmărește-ne pe Google News