ComenteazăAcum un an, în iulie 2020, Ana Maria Popescu abia renunța la cârje. Învăța să meargă din nou. În urmă cu câteva zile a luat argintul olimpic, o medalie care cântărește cât două de aur în economia actuală a sportului românesc.
După ani mulți în care nu s-a investit în performanță, chiar și gloria transpirată, scoasă din piatră seacă e din ce în ce mai rară. Eroii cu care ne mândrim sunt tot mai puțini. Oricât am admira performanțele miraculoase ale unor sportivi ca Ana Maria Popescu, Larisa Iordache sau David Popovici, ei nu reflectă starea sportului românesc, ci mai degrabă o contrazic. Sportul românesc e în criză. În cuvintele ei simple, dar fără perdea și fără mănuși, Ana a refuzat să facă uitat acest adevăr și a cerut solidaritate ca acest lucru să se repare.
După reușita ei de la Tokyo, Ana cerea pur și simplu „un buget de bun simț pentru scrima românească”. Într-o declarație cel puțin controversată, ministrul Sportului, Eduard Novak concluziona că „şi dacă bugetul Federaţiei de Scrimă era cu 5 milioane de lei mai mare, Ana-Maria nu putea să câştige ieri, sau nu câştiga medalia de aur”. O judecată de valoare cel puțin nepotrivită față de, până la urmă, singura sportivă care a adus momentan o medalie României la aceste Jocuri Olimpice.
Ana nu l-a iertat. Nu i-a plăcut niciodată ipocrizia, așa că nu a intrat în jocul ceremonios în care intră, de obicei, sportivii mai timizi când vin în țară cu medalii, când tac și înghit faptul că politicienii se urcă pe victoriile lor. Dimpotrivă, Ana și-a folosit încă o dată cele 5 minute în fața presei să insiste asupra nevoii de susținere financiară a sportului și l-a ironizat pe ministru:
Am în spatele meu patru oameni, atât am avut la Jocurile Olimpice. Am avut ca sparing partner sportivi de 43 de ani, retrași din activitate, pentru că nu au fost alții mai buni. Sper să ajungeți dumneavoastră la Tokyo și să luați aurul acela pe care eu nu am fost în stare să-l iau. Credeam că mă așteptați cu cecul ăla de 5 milioane, dar nu-i problemă, mai avem timp. Și să facem o sală nouă pentru copiii aceia.
Ana Maria Popescu, discurs către ministrul Novak:
Poate că nici nu reușim să înțelegem pe deplin victoria Anei în această secetă a performanței sportului românesc. Ana aduce medalia de argint de la Tokyo într-o țară guvernată de oameni care confundă eșecul cu succesul, atunci când le este convenabil. (E suficient să ne uităm la ce spun guvernanții despre campania de vaccinare.)
Ana nu a iertat nici presa. Mai ales acea parte a presei care a insistat, și acum, pe faptul că „Brânză a pierdut aurul”. Le-a amintit jurnaliștilor că, indiferent de rezultatul final, un loc la Jocurile Olimpice „se câștigă”, și de toată munca din spatele poveștilor olimpice, munca ei și a celorlalți reprezentanți ai României.
Ana și-a început discursul cu o glumă: „Sigur nu vine domnul Borcea de undeva, că sunt prea multe microfoane?”. A pus un diagnostic simplu unei părți din presă care aleargă uneori mai mult după non-subiecte care fac audiență. A vorbit apoi și despre cum sportivii sunt afectați de ceea ce jurnaliștii scriu despre ei în timpul competițiilor.
Ana nu are o medalie de aur azi, dar are ceva mai important: un curaj de aur. Curajul să vorbească în fața autorităților și a presei despre tot ceea ce doare sportul românesc. Nu pentru ea. Ea s-a luptat oricum și nu mai are nimic de demonstrat nimănui, nici măcar sieși. Pentru „copiii aceia”.
„Și dacă eu am reușit, cu siguranță fiecare copil care intră într-o sală de sport sau merge pe un teren de sport, trebuie să înțeleagă că are o șansă. E de datoria noastră să-i susținem. Și atunci când sunt jos, mai ales atunci când sunt jos”, a spus Ana Maria Popescu.