Chiar și strategiile de luptă împotriva plagiatului sunt plagiate de universități

Părinții cu posibilități se alină cu gândul școlilor private. Dar, inclusiv pentru ca afacerile private (deci inclusiv școlile private) să fie sustenabile pe termen lung în România, este necesar și mult mai puțin costisitor pentru toți ca învățământul public să fie de calitate. 

Dacă se întâmplă să avem și teze bune și cercetători de calitate cu doctorate în România, și se întâmplă mai des decât este poate vizibil în spațiul public, este în primul rând pentru că cercetătorii respectivi chiar au aplecare pentru o asemenea carieră. 

Mitul eroilor „olimpici”

Ei au avut acces la resurse de învățare și feedback de calitate, inclusiv înainte de doctorat, uneori însă disponibile doar prin șansa de a se fi născut într-un anumit loc.

Nu ne putem însă ascunde la nesfârșit în spatele mitului olimpicilor și al meritocrației ce glorifică un merit aparent exclusiv individual și așteptări de supereroi, ignorând faptul că succesul este și rezultatul accesului la resurse și că aceste resurse sunt din ce în ce mai inechitabil distribuite, limitând accesul la educație reală pentru majoritatea populației României. 

Nu ne putem ascunde nici în spatele brumei de profesori și cercetători care, în ciuda condițiilor și frecvent datorită contextului personal sau local, au făcut și continuă să facă performanță.

Recomandări

De ce nimeni nu poate prezice strategia Trump 2.0 privind Ucraina

De altfel, din păcate, adesea datorită sistemului viciat de recrutare, o parte din cei mai pregătiți nu ajung niciodată să fie integrați în circuitul universitar sau/și de cercetare din România.

Când validăm impostura, ne irosim resursele umane

Mai mult, în ciuda educației, o mare parte a profesorilor și cercetătorilor trăiesc în condiții de precariat, adesea exploatat electoral atât în interiorul, cât și în afara mediului academic. 

Sunt astfel nu doar inechitabil recompensate munca și educația, ci și irosite investiția în educarea tuturor acestor oameni și oportunitatea pentru România de a avea o masă critică de profesori și cercetători de calitate în toate domeniile. Acesta ar fi un fapt esențial pentru capacitatea de redresare, dezvoltare și inovare socială și economică. 

Așa arată adevărata și extrem de tragica poveste a modului în care, sistematic, ne irosim resursele umane, validând impostura și ținându-ne singuri captivi într-o eternă subdezvoltare intelectuală, socială și economică. 

Recomandări

Cu banii la vedere. PSD a cheltuit 90% din suma totală pusă la bătaie de candidații la Președinție în prima săptămână de campanie

Lupta contra plagiatului e ea însăși copiată

Ca urmare a scandalurilor legate de plagiatele politicienilor, universitățile au început în ultimii ani să adopte strategii de prevenire a plagiatului și să introducă cursuri obligatorii de etică în cercetare. 

Ironic, așa cum au constatat înșiși unii studenți în aceste zile, o parte din aceste strategii sunt copiate unele după altele.

De asemenea, o parte din cursurile de etică sunt încă insuficient adaptate necesității domeniilor de specializare și/sau au fost impuse prin măsuri uneori abuzive, în special în ceea ce privește selectarea celor care le predau.

Atât în rândul studenților, cât și al profesorilor, acest fapt duce la percepția că astfel de cursuri ar fi „de umplutură” și nerelevante, favorizând și mai mult desolidarizarea în interiorul comunității academice în fața problemelor de etică.

În plus, comisiile de etică din universități nu sunt încă suficient de credibile sau eficiente în ochii comunității academice, căci abuzul celor aflați vremelnic la putere în instituțiile de învățământ ori de cercetare pot avea forme extrem de variate, neidentificate sau insuficient operaționalizate de codurile de etică, trauma și teama victimelor sunt uneori prea mari, iar resursele individuale pentru a face dreptate sunt uneori prea limitate. 

Recomandări

Infractori prinși cu ajutorul inteligenței artificiale. Profesor dr. Vlad Niculescu Dincă: Trebuie să înțelegem aceste „unelte”, altfel există un risc real să fim toți tratați ca suspecți | Interviu

Desigur, aceste probleme, ele însele parțial de etică, decredibilizează intenții lăudabile de dezvoltare instituțională, însă acestea se pot remedia, cel puțin teoretic, relativ simplu și rapid prin mecanisme de guvernanță mai transparente, mai echitabile și mai puțin dependente de cei care se află la conducere.

Pedeapsa nu ajunge, ceea ce contează e prevenția

Momentan însă, în spațiul public sunt discutate aproape exclusiv sancțiunile ce ar trebui impuse în cazul plagiatelor, fapt ce promovează mai degrabă periculoasa prezumție de vinovăție și mesajul că problema merită atenție numai după ce a ajuns într-o formă prea gravă pentru a o mai ignora.

Mult mai eficient și mai puțin costisitor pentru societatea și economia românească ar fi să ne concentrăm pe prevenție, definind, explicând și stimulând comportamentul pozitiv.

În loc să spunem „nu face asta”, ar trebui să spunem „uite, așa se face corect, pentru că…”, iar greșelile ar trebui corectate, explicând detaliat ce și de ce este greșit, și nu transformând ocazia în motiv de umilire publică.  

Cu alte cuvinte, ar trebui să explicăm în permanență, atât în mediul  preuniversitar, cât și în cel universitar, ce trebuie să conțină o cercetare de calitate, cum identificăm sursele corecte, cum verificăm informația și care sunt cerințele specifice pentru fiecare lucrare în parte pe care o solicităm. 

Desigur, de fiecare dată adaptat la nivelul de înțelegere și de specializare al elevilor / studenților.

Câți dintre noi (mai) facem asta? Câți dintre noi știm să recunoaștem o informație credibilă și să ne selectăm sursele? Câți dintre noi au căzut în capcanele dezinformării, mai ales în contextul pandemiei? Câți dintre noi suntem dispuși să mai învățăm, și nu doar să ne mulțumim cu statutul ce îl conferă posibilitatea de a îi învăța pe alții?

Da, există motive întemeiate pentru care uneori nu reușim să facem toate acestea în toate ocaziile, unele deja amintite.

Dar măcar ar trebui să încercăm înainte de a ne resemna cu lehamite la auzul unui nou caz de politician acuzat de plagiat.

Un astfel de caz este o ilustrare a unui eșec. 

Atacăm persoana, nu discutăm fapta

Însă acest eșec nu este doar politic, ci este și al întregului corp profesoral și de cercetare, pentru că suntem prea puțini solidari în a spune nu, ori de câte câte ori criteriile de calitate și integritate nu sunt respectate. Și mai e ceva. 

În ciuda pregătirii, nu suntem mereu capabili să discutăm fapta, ci atacăm persoana care e în culpă ori chiar ajungem să savurăm bullyingul și mobbingul cărora nu le suntem noi victime.

Fără o astfel de reflecție asupra propriilor limitări, va fi greu să ne mai putem redobândi credibilitatea și respectul față de sine și față de profesie, știrbite nu doar de cazurile politicienilor cu doctorat plagiat, ci și de multele alte probleme prezente în mediul academic românesc.

Asumarea politică a educației și cercetării-dezvoltării ca proiect de țară

Dincolo de reflecția morală personală și profesională, mult mai dificil este însă să trecem la nivel colectiv de stadiul cârpelor și cârpelilor și să construim realmente o infrastructură solidă de educație și de cercetare. 

În primul rând, pentru acest lucru este nevoie de resurse financiare și umane. 

În acest moment, educația și cercetarea în România sunt finanțate la nivel nu de supraviețuire, ci aproape de colaps:

• Numărul profesorilor este mai mult decât insuficient
• Programele de pregătire continuă a corpului didactic sunt mai mult formale sau inexistente
• Dotarea materială a școlilor este încă proastă și clădirile, în special în zonele mai sărace, inadecvate procesului de învățământ.

În contextul pandemiei și al unor decizii adesea haotice de gestionare a acesteia, disparitățile dintre zonele sărace și cele mai înstărite s-au acutizat.  

Educația a mii de copii este afectată grav, irosindu-se astfel un capital uman important pentru redresare și dezvoltare pentru următoarele decenii. 

În locul investițiilor și invocând mantra austerității sunt operate tăieri bugetare după ureche, care nu aduc structural nici o schimbare pozitivă, dar care diminuează și mai mult capacitatea de dezvoltare sustenabilă a instituțiilor de învățământ și cercetare, afectându-i în special pe cei mai vulnerabili economic (ex. tineri, personal tehnic). 

Cât de mult bine fac investițiile în educație

Să luăm „exemplul Taiwan”, un stat care a început procesul de democratizare în aceeași perioadă cu România și care are o populație de dimensiuni similare cu ale României.

Actualmente, Taiwan este unul din statele cele mai avansate din punct de vedere tehnologic și financiar la nivel global, aproximativ 15% din Produsul Intern Brut (PIB) este investit anual în educație și cercetare-dezvoltare, iar acestea generează anual 25% din PIB. 

Profit similar au înregistrat și alte state cu diferite sisteme politice și economice (ex. Germania, China, Singapore, Coreea de Sud, Japonia) ori chiar comunități locale atunci când au investit semnificativ în educație și cercetare-dezvoltare.

Îmbogățirea nu e imediată, dar este sustenabilă și cu efect asupra întregii comunități, așa cum arată și unele comunități locale din România care au investit în educație, precum deja mult mediatizatul caz al Ciugudului ori zona Oradei.

Așadar, contrar afirmațiilor unui politician ce recent a ocupat funcția de premier, educația și cercetarea nu sunt nici pe departe un moft, ci, pentru adevărații liberali, cea mai sigură și profitabilă investiție pentru o națiune, iar pentru adevărații social-democrați, cea mai sigură modalitate de a garanta acces la resurse echitabile celor mai defavorizați.

Dacă nici unii, nici alții nu reușesc să își asume măcar atunci când sunt la guvernare responsabilitatea propriilor doctrine, cel puțin a celor asumate la nivel declarativ, poate ar fi, în sfârșit, cazul ca alte forțe politice să facă asta. 

Poate că e timpul ca inclusiv USR, partidul care a fost propulsat în parlament pentru că a reușit în ultimii ani să coaguleze speranța unei schimbări pozitive în politica românească, să își arate maturitatea politică și să treacă de la retorica lipsei (ex. „fără penali”) la propuneri mai constructive și profesioniste de dezvoltare. Iar acestea nu pot ignora necesitatea investițiilor semnificative și predictibile în educație și cercetare de calitate.

Posibile deznodăminte politice

Ne place sau nu, politicienii plagiatori sunt parte a acestei societăți.

Ei sunt copiii cuiva, poate părinții cuiva, amicii altora.

Pe unii poate chiar îi cunoaștem personal.

Unora poate le înțelegem chiar contextul alegerilor care au dus la aceste situații.

O parte a societății poate gândi că un plagiat e nimic pe lângă furturi de milioane sau în comparație cu alte fapte de corupție.

Alții reamintesc că toți ajungem, mai devreme sau mai târziu, să contribuim direct sau indirect la menținerea unui sistem corupt (ex. mita din spitale).

Aceasta nu înseamnă că, dat fiind că toți suntem supuși greșelii, faptele nu ar mai trebui judecate ori că faptele comise pentru supraviețuire pe patul de spital ar fi la fel de condamnabile moral precum cele comise pentru profit personal.

Din contră, judecarea faptelor în raport cu contextul și intenția, precum și solidaritatea în fața imposturii și a abuzului de orice fel, și nu doar la cel mai înalt nivel, sunt esențiale pentru libertatea și bunăstarea fiecăruia din noi, chiar și atunci când situațiile nu ne vizează direct.

Ne place sau nu, politicienii ce dețin plagiate problematice științific sunt deopotrivă produsul, victimele și facilitatorii unui sistem pentru menținerea căruia, direct sau indirect, avem cu toții o parte de vină, inclusiv prin refuzul de a participa la viața publică, mai ales la nivel local și în primul rând ca și cetățeni.

Politica este despre comunitatea în care dorim să trăim. Politica este esențială pentru funcționarea societății, nu este în mod necesar murdară și nici toți politicienii nu sunt corupți.

Politicienii nu au nevoie în mod necesar de pregătire doctorală, dar într-o societate democratică avem nevoie de politicieni care să fie capabili să înțeleagă raționamente complexe, bazate pe inferență logică și date verificabile, care să înțeleagă diferite puncte de vedere și care să medieze soluții în interes public. 

Pregătirea doctorală poate ajuta în acest sens. 

Hârtia pe care e înscris titlul doctoral ajută însă doar cel mult la creșterea orgoliului, iar dacă nici nu are acoperire, pentru un politician reprezintă o bombă care poate exploda public oricând, ducând în cele din urmă la o umilire mult mai mare decât cea pe care încerca, conștient sau nu, să o evite prin obținerea unei astfel de patalamale.

Cum ar fi să avem online toate diplomele politicienilor?

Pumnul în gură pus jurnaliștilor, secretizarea sau pierderea tezelor și alte astfel de tertipuri nu fac decât să îi incrimineze și mai mult pe cei vizați. În fond, se decredibilizează spațiul politic și ne afectează în cele din urmă pe toți, nu doar pe cei care au curajul de a pune întrebări.  

Dacă ne punem mintea, rețelele de cercetare și resursele măcar a 3,5% din cei care am avut șansa unei pregătiri doctorale reale (și cifra nu e aleasă întâmplător, acesta fiind procentul din populație vehiculat în literatura de specialitate ca necesar pentru schimbări sociale pozitive prin rezistență civică non-violentă), în câteva luni putem avea online toate tezele de doctorat ale tuturor politicienilor români.

Totuși, resursele umane din educație și cercetare, și așa subdimensionate, ar fi bine să fie folosite la ceva mai util decât să schimbe scutecele mirositoare ale politicienilor, mai ales în contextul unei pandemii și al unui posibil conflict armat în apropierea granițelor.

Într-o democrație și într-un stat de drept, politicienii trebuie să își asume responsabilitatea pentru faptele lor și trebuie evaluați public pentru activitatea lor politică.

Într-o democrație și într-un stat de drept, responsabilitatea politică începe din interiorul partidelor, prin recrutarea și promovarea expertizei, precum și prin sancționarea derapajelor antidemocratice și a comportamentelor neetice, în baza unor criterii nearbitrare și transparente. 

Într-o democrație și într-un stat de drept, partidele democratice admit greșelile făcute și propun soluții de remediere a situației. 

În caz contrar, populismele, poleielile, spoielile și ura din care se hrănesc deja anumite facțiuni politice antidemocratice vor continua să acapareze spațiul public și să distrugă curând și bruma de funcționalitate și încredere socială care mai există între noi. 

Citește prima parte a analizei: „Plagiatul nu este un moft, este un alt nume pentru atacul la libertatea și bunăstarea noastră”

Urmărește-ne pe Google News