ComenteazăPrima întrebare. Cine e cel mai esențial (scuzați barbaria gramaticală, dar are sens social). Tot timpul cu spectrul lockdown-ului la orizont, vrând-nevrând te întrebi dacă lucrezi într-un sector esențial sau nu. Sigur, într-un fel sau altul, orice job e esențial.
Dar să nu ne mințim, există și multe bullshit-job-uri, cum le numea regretatul David Graeber. Cele mai multe sunt mai bine plătite decât joburile esențiale, aici e drama.
Mai esențiali s-au dovedit totuși masele de lucrători cu salariu minim sau puțin peste minim, lucrătorii din sănătate, transporturi, comerț, sezonierii din agricultură, salubritate, învățământ, servicii sociale și câte altele.
Îi unește doar un salariu mic, mult sub acei 3.000 pe lună necesari unei persoane pentru a-și asigura un trai decent (o listă completă și revendicări bune au emis de acum câteva luni cei de la “Țara Muncii Ieftine”). De ce nu se dau partidele de ceasul morții să câștige acești oameni pentru următoarele alegeri? Unde sunt programele pentru ei?
De aici vine firesc o altă întrebare. Citim, de exemplu, un material în Libertatea despre cum mai stăm cu datoriile, încasările la buget în acest an încercat. Încasările din impozitul pe salarii s-au dus la 18,08 miliarde de lei. Impozitul pe profit a scăzut, e doar de 10,81 miliarde la buget.
Au fost amânate obligațiile fiscale, ne spune materialul, și, în plus, mai știm și filozofia lui Cîțu: taxele mici pentru business sunt bune. Sunt foarte bune pentru business, oricum din salarii se plătește dublu la buget. Ignoranții vor spune: păi, tot businessul plătește și taxa pe salarii. Sigur, asta dacă te consideri nu un muncitor, ci un sclav tolerat într-un birou.
“Salariații mulți și prost plătiți duc mare parte din greu”
O șmecherie este să prezinți pe toată lumea afectată în mod egal de apocalipsă, deși sunt sectoare care au duduit anul ăsta și care ar fi putut plăti lejer impozite mai mari. Am înțeles, sunt probleme în HoReCa, dar nu cred că au suferit Carrefour, Mega Image sau Kaufland de la atâta drojdie și făină cumpărate în martie (au depășit vânzările de Crăciun în timpul închiderii din martie-aprilie).
Măcar acum să constatăm inechitatea în susținerea bugetului și a rețelelor publice de servicii. Salariații mulți și prost plătiți duc mare parte din greu – din banii lor se ține și sănătatea, și educația, se extrage și profitul viabil pentru tot soiul de afaceri. Tot din banii lor, cum bine spunea medicul Florin Chirculescu, se plătesc și deconturile uriașe către clinicile private de sănătate. De unde atâția bani, când noi luăm grosul de la amărășteni?
Încă o întrebare: oglindă-oglinjoară, cine e cel mai “strategic” din țară? Când auzi cuvântul strategic, te pregătești să scoți miliardele pentru servicii și armată. Și s-au scos banii. O știre răsuna triumfal prin toată presa zilele trecute: pe lângă cele 4 miliarde de euro pentru sistemul antirachetă, mai băgăm 2,7 miliarde de completare la sistemul Patriot.
România depășește recomandările NATO de 2% cheltuieli din PIB (e la 2,38%) și recomandările de creștere procentuală. NATO recomanda creștere de 20%, noi am crescut cu 25% în anul COVID. E cinstit să spunem că ne încadrăm în cursa neo-înarmării, multe țări europene, de la Polonia până la Italia, crescându-și cheltuielile pe echipament militar.
Acești bani cheltuiți pe armament au drept sateliți și o întreagă rețea de presari și lobbyști cu destule resurse cât să facă praf orice critică de bun-simț. Dacă te întrebi așa, în calitate de cetățean european, cum ar veni, “o avea rost atâta cheltuială militară când noi suntem praf la paturi de terapie intensivă?”, vor apărea instant 10 experți care să te acuze că lucrezi pentru Sputnik sau pentru serviciile chineze. Acuzația de “idiot util” e cea mai blândă venită din partea “idioților inutili” care știu ei că e bine să cheltuiești militar, că așa e “strategic”.
Și vine iarăși firesc încă o întrebare citind o știre despre cum compania cehă de stat CEZ (statul ceh fiind ceva mai deștept decât statul român care a vândut mai tot) a vândut distribuția de energie către un fond de investiții australian. Știrea a fost preluată sec de presa românească. Dar n-am văzut pe nimeni din ăia de mor de grija “strategicului” să se întrebe de ce concernul românesc de companii nu a reușit totuși această achiziție superstrategică.
CEZ a fost achiziționată de MIRA, parte dintr-un mare grup de investiții australian, cu peste un miliard de euro. Consorțiul românesc nu a reușit să ofere decât al treilea preț din licitație, ceva peste 900 de milioane. Putem spune resemnați că asta e piața, așa e viața, ne-am întâlnit cu un fond de investiții mare etc. Dar o astfel de achiziție ar fi fost cu adevărat strategică pentru România.
Așa cum complet nestrategică a fost privatizarea firmelor de distribuție pe prețuri ridicole și contra unor investiții făcute tot din banii clienților (vezi raportul Curții de Conturi, cu care statul a pierdut împotriva CEZ la Curtea de Arbitraj de la Paris, dar care conține un mare adevăr, că am și dat aproape moca o companie strategică și am și plătit investițiile promise tot de ei).
“Așa funcționează viața în general, cu mere versus pere”
Avem, deci, spor patriotic în recolta de rachete la hectar românesc. Suntem incapabili măcar să ne punem problema că am pierdut o achiziție strategică, mult mai strategică, cea a unei firme de distribuție de energie electrică. Din culisele tranzacției se aud neînțelegeri majore între Hidroelectrica, Electrica și SAPE (Societatea de Administrare a Participațiilor în Energie). Ministrul de resort n-are nicio explicație de dat? E totul bine și frumos și “strategic”?
Statul nu poate acționa pentru o achiziție megaimportantă de 1,1 mld euro. Dar n-are nicio problemă să scoată 7 mld de euro pentru armament. Unii vor zice că se compară mere cu pere. O să-i dezamăgesc. Așa funcționează viața în general, cu mere versus pere. Și merele, și perele sunt tot din banii noștri, de aia funcționează raționamentul ăsta.
Tot așa, cred că sunt ultimul care pot fi bănuit de aplecări “naționaliste”. Însă în chestiunile de energie, fără o strategie serioasă, inclusiv de renaționalizări strategice, e clar că nu vom putea face în veci o tranziție serioasă către o epocă mai puțin poluantă.
Întrebările acestea incomode sunt din ce în ce mai greu de pus când se discută numai în termeni de “trădare” și “interes național”, patriotisme de doi bani în funcție strict de cheltuieli militare și pe servicii. În ritmul ăsta, clar, o să fie acuzat tot poporul că s-a dat cu chinezii.