1 comentariuMuzica din Est mă pasionează: urmăresc foarte atent ce se întâmplă. Ca și poezia, e zona de artă mult mai atentă și mai sensibilă la schimbările imediate. Muzica reacționează prima la toate tragediile și schimbările sociale.
Cu moldovenii de dincolo – basarabenii – ne-am clarificat: muzica e boxul lor. Adică sunt al naibii de prolifici și buni în asta, cu mijloace puține fac lucruri extraordinare. Produc mult și foarte bine – instrumentiști, vocaliști, trupe – tot. Practic, muzica românească actuală e dominată pe multe paliere de basarabeni. Au introdus până și moda scenică și „miorlăitul” acela care dacă e excesiv irită. Cum e linia Carlas Dreams, Irina Rimes si The Motans, care domină acel segment muzical. Dar sunt foarte buni.
Cum se face muzică bună într-o țară săracă
De ce produce sistemic atâta muzică bună o mână de oameni într-o țară săracă și total destructurată? Simplu spus: culegi ceea ce semeni. Semeni note muzicale, culegi muzică.
E chestiune de matrice, sistem, investiții în educația și infrastructura muzicală. Există o tradiție rural-folclorică, există una urban-klezmer de secolele 19 și 20, există însă o investiție imensă în epoca sovietică în educație și infrastructură muzicală, care nu o rupe cu tradiția, ci o revalorifică chiar agresiv în anii 60-80. Acum, culegem roadele chiar dacă totul este destructurat: plus influența estică, plus cea vestică, plus experiența sistemică a popului imperial sovietic, plus sărăcia și traumele pe care e musai să le cânte.
Muzica e boxul nostru
E legat de un anumit tip de sistem de educație, de infrastructură, de poziție culturală mixată, de tradiție scenică și de multe probleme care pot fi ușor cântate. Așa cum brazilienii joacă fotbal și săracii fac box pentru că e ieftin și se bazează doar pe propriul corp – la noi, boxul e muzical. E chestiune pur sistemică.
Bun. Ultimul boxer muzical din Basarabia e un puști cu numele de scenă Satoshi. Ieșit de prin microraioanele orășelului din sud de unde mă trag și eu – Cahul. Numai că eu am mâncat înghețata la Skazka (Poveste), iar el la Escobar: fiind același loc la o distanță de 30 de ani.
Copilul care deja e matur este supertalentat, inteligent, e conștient de ce face – chiar dacă încă mai are de lucru. Combină perfect emoția cu inteligența. În muzică, proporțiile contează – armonia, dar și ritmul. Dacă e prea inteligentă, moare sensibilitatea, iar dacă e prea lăcrimoasă, moare mintea. E ceva tare complicat. Măsura armonică ritmată e totul.
Satoshi pare a le avea în proporții bune pe toate – mai are și curaj pe deasupra. E tânăr, ar fi culmea să nu aibă acum acest curaj. Sper să nu și-l piardă la presiunea capitalului – să nu vină „temele” și comerțul peste el.
Chișinău-București
Dacă înainte hip-hopul venea de la Leova prin Kapușhon & co, acum se mută mai jos, la Cahul, în „Capitala de Sud”. Oricum, toți se mută la Chișinău, după care vor pleca la București: muzica ne unește cel mai ușor.
Vlad Sabajuc – numele lui adevărat – cântă un hip-hop impregnat de rock, care poate da o sonoritate foarte diferită de ce știam noi. Când face scene instrumentale live – e deja din altă ligă. Se simte încă influența lui Carlas Dreams, dar e cu totul altceva. Se simt acolo și urme ale influenței din muzica rusă, dar și occidentală, cum ar fi Eminem, Tech N9ne, dar și mai mult mi se pare de la Linkin Park. E din generația încă bilingvă sau chiar trei, patru limbi. E copilul nostru din Bugeac, nu are cum să fie altfel: aici ai patru limbi la o familie de trei oameni.
Mesajul din spatele rimelor
Atenție! Cred că va fi printre cei mai reprezentativi pentru generația nouă, care are câteva trăsături.
Mai întâi: e generația abandonată – toți trăiesc trauma lungă a abandonului copiilor de către părinți. În vâltoarea tranziției, a căutării disperate de noi resurse, părinții și-au abandonat copiii: migrația economică care a făcut ravagii a devenit deja traumă generațională. El cântă asta. Sunt copii crescuți de telefoane, de gadgeturi, nu de părinți – el cântă durerea asta: Căștile mele – „eu nu mai cred în oameni, ci doar în căștile mele”.
„Căștile mele îmi spun doar ce vreau să aud
Și nu așteaptă complimente sau cumva să le răspund,
Căștile mele au diplomă de psiholog
Și mă făceau să merg atunci, când lumea mea se oprea pe loc.
Dați-mi căștile, eu vreau să zbor în Cosmos,
Eu vreau acasă, așa că dați-mi-le acum.”
Doi: generația abandonată are o nouă sensibilitate, are un nou realism – foarte diferit de al părinților.
„Generația mea este una care se simte părăsită. Pe de o parte, tinerii sunt traumatizați din cauza plecării părinților peste hotare, iar pe de altă parte, asta i-a făcut să fie mai răzbătători”, spune undeva Satoshi.
Găsim asta în piesa deja devenită hit Mama Mi-a Spus:
„Da mama mi-a spus, să nu mă deschid
Să dorm, să mănânc și să m-opresc la timp,
Să nu fiu prea bun, să nu spun ce simt,
Să nu mă consum, dacă nu-s prețuit
Da mama mi-a spus, acasă venind
Să fiu bucuros, dacă adorm obosit,
Picioarele să mi le țin pe pământ
Și să nu arăt nimănui dacă plâng”.
Generația care vorbește despre ceea ce părinții au ținut ascuns
Muzica este ca sportul – boxul, cum zic eu – la Satoshi: realist, direct, fără prea mult exces de metafore. E reprezentantul generației care privește și spune ceea ce noi, părinții lor, am ascuns – rănile, sensibilitățile și suferințele noastre. Ei devin mai realiști, dar oare au soluții?
Ca în piesa Noi nu credem.
„Noi nu credem în drame, nu plângem și n-avem scuze,
Nu ne-nteresează ce crede oricare loser.
Noi nu credem în stele, talente și alte iluzii,
Cineva câștigă, iar cineva cată scuze.
Cinismul nostru cel mai des e mecanism de apărare,
Doar că unii înțeleg, iar alții se iubesc prea tare.
Noi nu râdem la urmă, noi râdem când e de râs,
Iar caravana noastră aude din spate lătrat și plâns.
Știm că nu va fi ușor, da nici n-am spus
C-am căutat cărări ușoare de parcurs,
Că tot ce vine prea ușor ușor s-a dus.
Așa că dă-i și dă-i, și dă-i
Că niciodată nu-i de-ajuns, ayy”.
Critică socială
Sau cum cântă într-un alt hit de un realism dur, unde vine cu o critică socială consistentă și devastatoare, care dovedește o conștiință socială solidă proprie și autonomă, care nu copiază temele „americane” sau de „import”, cum deseori se întâmplă în muzica din România. Dacă basarabenii au învățat ceva bun din imperiu, atunci e această furie de a se expune fără să mai mimeze, de o sinceritate devastatoare care uimește în România.
„Am venit la Chișinău din satul meu să-nvăț ceva
Și-n loc de oameni buni, am dat eu numai peste narcamani
(…)
Pohui, spune-mi că-s țăran și spune-mi că nu-s educat,
Dar tot din geanta mea de-acasă de la mama ai mâncat.
(…)
Alege de pe-acum în ce valută vrei să fii sărac, în euro, în lei sau în dolari americani
După școală, viața-i parcă ai juca durac (popa prostu v.e.) – ori ai cărți, ori ai pagoane (epoleți v.e.) următorii câțiva ani”.
Numele Satoshi vine din japoneză și înseamnă „înțelepciune” sau „gândire limpede”: să sperăm că el va da dovadă de echilibru și ne va povesti traumele, suferința sau bucuria generației lui – generația copiilor noștri abandonați.
O minte lucidă, pătrunzătoare, cu un talent muzical și textual incontestabil, cu mult curaj și sensibilitate vine să ne descrie o lume devastată, precară și fragilă, pe care noi, părinții lor, le-o lăsăm moștenire.
Atenție: Satoshi face un pas mai departe decât Carlas Dreams cu al său escapism de stil „pohui” („mi se rupe”) – un fel de a povesti fresca socială tragică printr-o negație pasivă. Satoshi pare a mișca muzica și stilistic, și prin conținutul ei într-o direcție mai asumată a conștiinței sociale – mai directă și mai „Fight Club”. Care nu știm încă unde duce. Iar depresia socială devine prin vocea lui un soi de parte integrantă pusă la treabă. Iar asta dă speranță.
Și dacă el cântă „Da mama mi-a spus”, eu aș cânta în tandem cu el „Da fiul mi-a spus”. Deseori avem și noi ce învăța de la ei.
„Da «fiul» mi-a spus, acasă venind
Să fiu bucuros, dacă adorm obosit,
Picioarele să mi le țin pe pământ
Și să nu arăt nimănui dacă plâng”.
P.S.: După ce am predat articolul, aflu că Satoshi a scos o piesă cu Carlas Dreams: Satoshi ft. Carlas Dreams – Noaptea pe la 3 | Era de așteptat – am intuit bine.