7 comentariiDe la o presă profesionistă și responsabilă, așa cum se laudă în orice ocazie, m-aș fi așteptat să abordeze un subiect legat de profesia lui Alain Delon: actoria. De exemplu, cum a ajuns Alain Delon un mare actor, „un monstru sacru”, „starul filmului francez”, „legendarul star”, „simbolul cinematografiei franceze”. Este un subiect legat de „meserie”. Dacă ești un profesionist (în jurnalism) atunci vorbești pe meserie, chiar dacă răposatul este un actor, sportiv, politician, medic… Oare femeile l-au făcut un mare actor sau regizorii care l-au distribuit în capodoperele cinematografice? Alain Delon nu s-a dus pe platourile de filmare și a jucat după cum l-a dus capul. Acolo l-au luat în primire, în fiecare film, regizorii. A lucrat cu mari regizori pentru a ajunge un mare actor.
Publicul ar trebui să știe (și presa ar trebui să-l „educe”) că în cariera unui actor rolul regizorului este determinant. Regizorul este creatorul unui film sau al unui spectacol. (Iertare pentru această platitudine!) El decide toate lucrurile: distribuția, jocul actorilor, scenografia, imaginea, luminile… Nu singur, firește, ci cu o echipă de artiști specializați. Arta spectacolului este una de echipă. Dar regizorul este Creatorul. El îl alege pe un actor într-un rol, îi povestește conflictul, îl încarcă cu energie, îi dă indicații cum să rostească, cum să se miște, cum să privească, cum să respire… În același timp, îl provoacă să-și caute în adâncul sufletului acele emoții care să-l ajute să-și creeze rolul. Este o muncă foarte grea, atât pentru regizor cât și pentru actor. O muncă ce rămâne necunoscută publicului. Contează spectacolul. Publicul este interesat doar de actor, „să joace bine, să facă un rol minunat, excepțional, dumnezeiesc”. Regizorul este Dumnezeul actorului. Fără regizori, actorii nu există. Un mare regizor (nu divaghez cu definiția „mare regizor”) poate să facă un mare actor, într-un mare spectacol. Talentul regizoral scoate în lumina reflectoarelor talentul actoricesc.
Desigur, la sfârșit, actorii sunt cei care culeg aplauzele, ovațiile și admirația. Ei sunt vehiculele marketingului pentru produsul artistic. Regizorii rămân undeva în linia a doua sau nu ies deloc în față. Asta e soarta regizorului, să rămână în umbra actorului. Toată lumea vorbește despre actori, mai puțin despre regizori. În fapt, iar industria spectacolului știe asta, meritul unui actor care face un rol mare aparține, în primul rând, regizorului. Pentru că a) l-a distribuit corect în rol și pentru că b) a știut să-i dăruiască energia și inspirația pentru a-și pune în valoare talentul. Deseori auzim extazieri de genul: „un rol excepțional a făcut cutare actor…!”. Într-adevăr, un „rol excepțional”, dar meritul este al regizorului. Pentru că regizorul este bun. Când dezamăgirea spectatorului este exprimată prin „actorul a jucat prost…”, înseamnă că actorul este „nevinovat”, pentru că regizorul l-a distribuit greșit (eroare de distribuție) sau n-a știut să-i transmită energia (indicații regizorale). Când actorul joacă prost, regizorul este singurul vinovat.
Din această perspectivă, cred că presa a ratat întâlnirea cu un subiect profund: întâlnirile actorului Alain Delon cu marii regizori care l-au făcut un mare actor. Mai ales că tinerii de azi n-au văzut niciun film cu Alain Delon. Dar acest subiect cu regizorii nu face audiență. Mult mai „comestibile” sunt femeile lui Delon! Alain Delon rămâne un actor excepțional în ciuda fizionomiei sale magnetizante.
O întâmplare cu un actor care n-a ajuns mare actor
Cu riscul de fi considerat trufaș și caraghios, îndrăznesc să povestesc o întâmplare din umila mea experiență de dramaturg. (Nu, nu m-am întâlnit niciodată cu Alain Delon). Cu mulți ani în urmă, am asistat la avanpremiera unui spectacol de teatru montat după o piesa de-a mea. Regizorul nu m-a invitat la repetiții, probabil că nu avea nevoie de prezența autorului. (N-am pus la inimă această decizie. Am considerat că autorul este „mort”). Într-o scenă a spectacolului, l-am văzut pe actorul din rolul principal jucând în ipostaza unui om beat. Bețivăneala sa a smuls ropote de aplauze în sală. N-am aplaudat pentru că eram nedumerit: nimic nu motiva starea de ebrietate a personajului, nici în textul meu și nici în desfășurarea spectacolului de până atunci. Personajul de pe scenă nu era un alcoolic, nu câștigase marele premiu la Loto și nici nu-i născuse nevasta ca să sărbătorească. Pur și simplu, actorul a jucat un personaj beat clampă, succes garantat de public! După avanpremieră, la șprițul din foaierul teatrului, actorul a venit la mine, curios să afle ce părere am… „Interesant!” – i-am răspuns politicos și omul a respirat ușurat. Totuși, l-am întrebat cu delicatețe, pentru că actorii sunt ca niște flori, de ce-a jucat un personaj beat, nimic nu justifica această stare. Actorul a răspuns scurt: „Așa mi-a zis regizorul!”. Am dat din cap resemnat, „dacă așa ți-a zis regizorul, așa să faci…”.
A doua seară, la premieră, actorul a jucat personajul „normal”, adică treaz, dar n-a mai smuls aplauze. A jucat prost, nu înțelesese nimic din personajul pe care-l interpreta. Eșec! Probabil că actorul s-a dus la regizor, înaintea premierei, și i-a mărturisit observația mea. Regizorul a decis: „Joacă-l treaz, fără băutură, pentru că autorul e în sală, să nu mai comenteze, să nu-l supărăm!”.
Actorul trebuie să facă ce-i spune regizorul. Publicul consumă ce-i oferă presa. Nu există ieșire din această „lege a pământului”, dar nici scăpare din mormanele de futilități livrate de presă.
Foto: Hepta