ComenteazăNațional-comunismul nostru cenzura aproape tot. Nimeni nu avea libertatea de a spune tare și răspicat ceea ce gândea. Și acest lucru se întâmpla chiar și atunci când sistemul nu cenzura „oficial” un anume tip de discurs.
De exemplu, discriminarea etnică era condamnată de regim, dar practicată de același regim prin norme publice fără nici un fel de problemă – vezi planul de asimilare a țiganilor din 1977, prin care, de exemplu, erau propuse o serie de măsuri de asimilare forțată a „țiganilor”, unii dintre aceștia fiind considerați a duce un mod de viață parazitar (nomazii și semi-nomazii) pentru că, în principiu, nu puteau fi proletarizați.
Tot planul din 1977, printre altele, arăta că cei mai mulți romi sunt „integrați” în forțele de muncă, fiind muncitori și responsabili.
De fapt, „integrarea” era, mai degrabă, o circumstanță statistică proprie comunismului. Dacă munceau, erau proletari integrați, nu conta restul vieții sau al problemelor nereparate istoric.
Nu mai conta, autocenzura publică devenise o practică ca efect al fricii, un soi de instinct de supraviețuire într-un context pe care nimeni nu-l controla. Orice spuneai putea fi folosit împotriva ta, putea fi speculat în orice fel, în funcție de interesele sistemului.
Din acest motiv, în perioada comunistă, stereotipurile anti-rome erau propagate în spațiul privat: bancurile clasice, amenințarea copilului – „dacă nu ești cuminte… vine țiganu”, proverbele și zicalele naționale în care țigăneala și țiganul sunt proiectați ca inferiori. Public, ioc! Nimeni nu risca.
Eliberarea de comunism, pentru unii, a însemnat și frâu liber rasismului, stereotipurilor etnice, a practicilor umilitoare față de romi în spațiul public, iar acest lucru s-a întâmplat încă din decembrie 1989.
Mai mulți romi, pentru că erau mai bruneți, au fost suspectați ca fiind teroriști arabi, bătuți, umiliți și chiar împușcați. Singura vină a cetățenilor români de etnie romă a fost culoarea pielii diferită de cea a majorității.
Probabil, pentru strategi era nevoie de o ilustrare a zvonului național cu privire la teroriștii străini, de un țap ispășitor. Pentru cei mai mulți însă a fost doar o prelungire a imaginii romilor proiectată din spațiul privat, un soi de răzbunare pe „țiganul” care avea potențial să „ne fure” în copilărie.
Toate acestea în contextul în care mulți dintre revoluționari au fost romi, inclusiv unul dintre liderii autentici ai revoluției de la București, Dumitru Dincă.
Sigur, libertatea de azi a avut un preț de plătit de toți cetățenii acestei țări, de martirii revoluției și de înaintașii noștri. Totuși, la 30 de ani de la revoluție, în România contemporană, unii încă își mai amenință copilul cu „țiganul”, iar eu mă întreb: ce înseamnă libertatea fără responsabilitate, solidaritate, echitate și respect mutual?