ComenteazăCriza generată de COVID-19 a avut un impact social și economic major în rândul comunităților de romi. Au ieșit la suprafață toate prejudecățile despre romi, rasismul a zburdat liber în mediul online și chiar și pe principalele posturi de televiziune și, pe de altă parte, am asistat la situații economice dramatice, cu persoane care trebuiau să rămână izolate fără nici o alternativă de hrană sau acces la apă.
Am văzut impactul lipsei de educație formală în unele comunități și modul în care unii s-au manifestat ca o consecință a mai multor factori.
Totul, absolut totul, pleacă de la politicile publice adresate acestei minorități naționale.
Și, din păcate, toate politicile publice pentru romi, încă de la dezrobirea acestora, au reflectat dorințele majoritarilor privind soarta acestei minorități. Nu s-a ținut cont de cei pentru care se elaborau aceste politici și ce ar dori ei să se întâmple cu viața lor și nici nu a contat prea mult dezvoltarea armonioasă a României sau echitatea socială și economică.
Practic, s-a impus dorința unor politicieni, nu de puține ori susținuți și de elitele intelectuale, pentru a rezolva „problema țigănească”.
Emancipare după 500 de ani de sclavie
Prima abordare a problematicii romilor, după 500 de ani de sclavie în spațiul românesc, a fost „emanciparea” lor – adică ruperea de trecut și obținerea teoretică a unor drepturi egale cu ale altor cetățeni români. Doar că, fără alte măsuri de sprijin din partea statului, așteptările au căzut doar pe umerii foștilor robi.
Boierii au fost despăgubiți financiar pentru că și-au eliberat sclavii. Foștii robi, în schimb, nu au primit nici un ajutor material, ci doar libertatea juridică. Unii s-au descurcat cu meșteșugul lor, alții au fost nevoiți să rămână pe moșia boierului într-o robie de facto, căci nu exista nici o alternativă economică.
După aproape 50 de ani, unii romi au reușit să se rupă de trecutul lor.
Deși de la proclamarea emancipațiunii nu sunt încă îndepliniți 50 de ani, țiganii ne-au dat îndustriași, artiști, ofițeri distinși, buni administratori, medici și chiar oratori parlamentari.
Mihail Kogălniceanu, în 1891
Și, totuși, succesul pe care-l menționa Kogălniceanu aparținea mai degrabă unor cazuri individuale, deoarece, în rest, situația socială și economică a romilor dezrobiți nu fost rezolvată odată cu dezrobirea acestora.
Astfel, în perioada interbelică, mânați de influența eugeniștilor din occident, unii dintre intelectualii și politicienii țării și-au propus să „rezolve” definitiv situația romilor prin exterminarea acestora. Obiectivul era același, doar metodele propuse erau diverse, de la sterilizare la deportare sau chiar ucidere în masă.
Decenii mai târziu, comunismul și-a propus „asimilarea” forțată a țiganilor, partidul-stat, la debutul „național-comunismului” elaborând mai multe documente prin care „țiganii” erau considerați o clasă socială inferioară, cu un nivel de trai ce trebuia ridicat forțat, condiția impusă fiind ca aceștia să renunțe la a mai fi romi, ci doar proletari.
Asimilarea a devenit integrare
După 1990, cu influența organizațiilor internaționale la care România dorea să adere, și după o serie de conflicte interetnice, asimilarea a fost transformată în „integrare”, adică a devenit o asimilare mai soft, căci interpretarea acestui termen în gândirea politicienilor români nu a însemnat nimic mai mult.
Chiar și prima strategie pentru romi, elaborată la presiunea unei coaliții a organizațiilor neguvernamentale ale romilor – coordonată de sociologul rom Nicolae Gheorghe – a fost numită de către Guvernul României strategia „de integrare a romilor”. Dar aceasta nu s-a implementat niciodată, căci guvernul înțelegea prin „integrare”, din ceea ce putem să observăm astăzi, dispariția identității rome și pierderea sa în identitatea națională, respectiv românească.
Măsurile prevăzute în strategie au fost asumate, mai degrabă, ca praf aruncat în ochiul european, un fel de spoială cum că am fi într-adevăr preocupați de reducerea clivajelor sociale și economice dintre romi și restul populației din România.
Când UE se prinde de șmecheria românească
După 2007, când Uniunea Europeană și-a dat seama de șmecheria autohtonă de „vopsire a gardului”, a generat o întreagă dezbatere, încercând să propună un nou termen pentru politicile publice pentru romi, un termen care să corespundă, cât de cât, valorilor europene: incluziune.
Sigur, Guvernul României a îmbrățișat și acest termen, de incluziune, folosindu-l în noua strategie guvernamentală pentru romi, dar a continuat să vadă problematica romilor ca o problemă „rușinoasă”, cel puțin așa am înțeles din interacțiunea cu mai mulți demnitari și diplomați în vremea în care, la rândul meu, eram demnitar.
Măsurile de „incluziune” din strategia din 2015 nu au avut efect. De ce? Din același motiv: romii ar fi trebuit să se includă singuri, deși datele statistice existente ne arată că acest lucru nu ar fi posibil din motive istorice.
Sigur, și în această epocă, la nivel individual, mulți romi și-au găsit ieșirea din marginalitate și sărăcie extremă, dar acest lucru a fost posibil prin eforturi individuale, nu neapărat datorită politicilor publice asumate de guvernul nostru. Foștii sclavi, de cele mai multe ori, au continuat sa fie percepuți ca o povară pe care fie vrei să o ascunzi, fie să o elimini.
Asumarea răspunderii pentru a repara trecutul nostru nu pare a fi o preocupare pentru majoritatea politicienilor, ba mai mult, unii dintre aceștia folosesc orice oportunitate pentru a-și demonstra superioritatea civilizatoare asupra romilor.
Singurele entități care au atras atenția asupra problematicii romilor într-un mod constructiv sunt instituțiile internaționale, organizațiile neguvernamentale și unii reprezentați ai mass-media.
Isteria legată de fondurile ONG-urilor nu are suport real
De multe ori, am observat, mai accentuat în ultima lună, că responsabilitatea este aruncată pe umerii unor asociații neguvernamentale, deși toți politicienii știu că organizațiile nu au cum să suplinească lipsa de acțiune a statului sau prejudecățile, stereotipurile, incompetența și incapacitatea administrației publice locale și centrale.
Ba, mai mult, apar și unii romi cu impuls mesianic, cu povești croite romantic, care acuză ONG-urile pentru soarta romilor.
Rolul asociațiilor și fundațiilor nu e să facă treaba statului (administrației), ci să contribuie cu resursele lor (știință, metode, resurse umane și financiare) tocmai pentru ca statul (administrația) să își facă treaba mai bine.
Isteria generată în ultimele decenii cu privire la fondurile „imense” pe care ONG-urile le cheltuie, folosită ca argument pentru impotența administrației de către politicieni, nu numai că nu este reală, dar problema se află tot în mâna autorităților care ar trebui să gestioneze aceste finanțări.
Sărăcie și etnicitate
Dilema este: sunt romii un grup etnic sau unul social? Ce legătură are etnia cu sărăcia și invers? Răspunsul e relativ simplu, de tip cauză-efect: romii au ajuns cei mai săraci români pentru că au fost percepuți și tratați ca străini și inferiori mai în toată existența lor în România. Iar studiile pe această temă indică clar o legătură între etnicitate și sărăcie, mai ales din perspectiva accesului la resurse.
„Țigăniile” (sau zonele marginalizate, în limbajul corect politic), implicit segregate etnic, sunt adesea tratate ca extensii nedorite ale unor localități, primarii sau alți reprezentanți locali considerând aceste zone o povară și, în consecință, le ignoră sistematic sau, în unele cazuri, acționează împotriva lor.
Conform Agenției Europene FRA, într-un studiu realizat în 2016, în Uniunea Europeană, „80% din romii intervievați sunt expuși riscului de sărăcie în comparație cu media UE de 17%”.
În România, țara cu cei mai mulți romi din Europa, conform Băncii Mondiale, în 2018, „70% dintre romi trăiesc în sărăcie, iar segregarea spațială și discriminarea rămân la cote ridicate”.
Cu alte cuvinte, pentru cei născuți în comunitățile de romi din România, șansele lor la dezvoltare sunt reduse, pentru că vor moșteni un întreg sistem ce îi va ține captivi în condiții feudale. Sărăcia și riscul de a nu putea ieși din ea, după cum spunea Bourdieu (1964), se moștenesc.
Profitorii
Cei care profită de condițiile de trai ale celor mai mulți romi din România, conform unei analize realizate de Platforma Aresel, sunt politicienii, cămătarii și cei care îi folosesc la munci de tot felul, într-o formă care ar putea fi ușor catalogată drept sclavie modernă sau exploatare.
Lista e mai lungă, dar aceștia sunt principalii beneficiari ai existenței „țigăniilor”, unii dintre ei chiar romi. Sigur, există o relație de sprijin reciproc, în foarte multe astfel de comunități, între personajele mai sus menționate: politician, cămătar și șmecherul local (aceste roluri, de multe ori, atârnă greu pe umerii unei singure persoane).
Politicienii obțin un vot ușor, fără prea mare efort, căci au agenții lor care se ocupă de acest lucru în majoritatea comunităților de romi. Agenții sunt cămătarii și șmecherii locali, considerați nu de puține ori politicieni romi/lideri romi care, prin deal-ul cu politicienii locali (unii ajung chiar mai sus, vezi Bercea Mondialul și Traian Băsescu), obțin prosperitate, acces la resurse și exploatarea comunităților de romi în voie.
Incapabilii și traducerea inegalităților ca fiind firești
Și, din păcate, căci așa merg lucrurile, aceste atitudini se transferă și către funcționarii instituțiilor care ar trebui să trateze romii mai responsabil. Unii funcționari încearcă, identifică soluții și resurse, dar se lovesc de refuzul primarului sau al șefului de instituție. Și asta durează de atât de multă vreme încât unii chiar cred că așa trebuie să fie, că asta e normalitatea, că „așa a lăsat Dumnezeu…!”.
Mulți, prea mulți politicieni din România cred în proverbul „ce îți este scris, în frunte ți-e pus!” – potrivit mai ales pentru cei care au nevoie de măsurile și politicile lor. Practic, nu fac nici un pas pentru ca proverbul fatalist din cultura noastră să fie, în practică, înlocuit cu „cum îți așterni, așa dormi”, cel care așterne fiind, de această dată, cel care are puterea să o facă diferit și pentru binele comun.
De altfel, în ultimele decenii am asistat la nenumărate dialoguri în care un argument final al interlocutorului era: „nu vor domne, așa le place să trăiască, în mizerie…” (funcționar Primăria Budești, 2015). De parcă cineva chiar ar vrea să trăiască în insecuritate socială și economică, de parcă vreun locuitor ar planetei nu și-ar dori să aibă resursele necesare pentru a fi valorizat ca om și nu considerat „un inferior” incapabil de dorințe mărețe.
I-am spus atunci, o repet și aici: nimeni, niciodată, nu își dorește să trăiască în cele mai aspre condiții, să nu aibă aprecierea semenilor lui, să nu își poată accesa drepturile de bază pentru că…e sărac sau „țigan”. Și, totuși, acest tip de gândire este dominant în raporturile dintre comunitățile de romi și funcționarii din diverse instituții guvernamentale care ar trebui să muncească în sprijinul acestora. Unii, cei care au încercat și au ratat, sigur, au și argumentul „imposibilului”, acceptând situația ca o stare de fapt imposibil de schimbat.
Covi-19 și schimbarea societății noastre
Crizele globale, precum cea prin care trecem acum, pe lângă toate problemele pe care le generează în mai multe domenii ale vieții publice, reprezintă și un moment de reflecție asupra modului în care societatea funcționează și cum putem, fiecare dintre noi, să facem ca lucrurile să fie mai bune în viitor. Solidaritatea este un element-cheie pentru depășirea crizei, dar ce se va întâmpla în România postcriză?
Și, dacă Guvernul României ar răsfoi ceea ce experții au comunicat anterior, s-ar putea opri și la ceea ce Banca Mondială a arătat în mai multe rânduri:
„Conform unei estimări a Băncii Mondiale bazate pe date din 2008, presupunând un număr egal de bărbaţi şi femei rome de vârstă activă, şi presupunând că salariile medii rămân neschimbate, egalizarea veniturilor de pe piaţa muncii din România pentru romi ar putea duce la avantaje economice potenţiale între 887 milioane de euro și 2,9 miliarde de euro anual şi avantaje fiscale între 202 milioane de euro şi 675 de milioane de euro anual. Deşi aceste cifre se bazează pe ipoteze foarte simplificate în legătură cu modificările din economie şi de pe piaţa muncii, ele ilustrează potenţialul economic al incluziunii romilor (Banca Mondială, 2014)”.
Deci, dacă inegalitățile ar fi reduse cu măsuri guvernamentale coerente, pe lângă eliminarea barierelor care contribuie la menținerea cercului vicios al sărăciei, inclusiv discriminarea, nu doar romii ar beneficia, ci și România în ansamblu.
Pentru ca acest lucru să se întâmple, politicile publice ar trebui revizuite și poate că ar trebui să ne întoarcem la finalizarea „emancipării romilor”.
Astfel, politicile de reducere a clivajelor sociale și economice dintre romi și restul populației ar putea să însemne finalizarea procesului de modernizare a României.
Și, dacă criza generată de Covid-19 ne obligă să regândim politicile publice din România în economie, educație, sănătate, infrastructură socială, digitalizare, acces la justiție etc., poate că este momentul ca „țigăniile” să fie considerate spații în responsabilitatea autorităților, similar cu alte zone din România, iar indivizii romi să fie tratați, de facto, precum cetățeni români care, din motive istorice, au nevoie de sprijin susținut pentru a depăși clivajele sociale și economice, astfel încât România să devină statul pe care l-au dorit cei care l-au fondat.
Un alt argument în favoarea unor politici sociale și economice echitabile o reprezintă demografia. În România sunt estimați aproximativ două milioane de romi și aceștia reprezintă una dintre cele mai tinere populații (în România și în Europa).
Dar înainte de criza Covid-19 o mare problemă a companiilor din țara noastră o reprezenta forța de muncă. Unii s-au uitat la resurse umane aduse din alte continente – ceea ce e absolut în regulă -, dar nu s-au gândit că investiția în incluziunea romilor ar putea să genereze o forță de muncă calificată autohtonă, iar impactul unor astfel de măsuri ar putea influența pozitiv economia noastră pe termen lung.
Poate că este momentul ca, în politicile majore în domeniile mai sus menționate, nu în strategii izolate, marginale și bife, romii să fie incluși, iar măsurile adaptate realităților sociale cu care aceștia se confruntă.
Platforma Aresel, societatea civilă romă și neromă, e pregătită pentru o astfel de discuție și participare, la fel par și: Banca Mondială (care are și un grup de consultare și dialog cu organizațiile romilor – Roma Sounding Board), Comisia Europeană, cercetătorii din diverse domenii, unii jurnaliști și alte entități capabile să contribuie.
Echitatea socială care ar trebui să fie principiul elaborării politicilor publice pentru reducerea decalajelor istorice și ar trebui să prevadă o serie de măsuri economice și de securitate socială pentru toți cetățenii României, chiar din perspectiva liberalismului propus de John Rawls, asta dacă liberalii noștri, aflați la guvernare, au dileme ideologice.
Tot ce mai rămâne este VOINȚA POLITICĂ a Guvernului României. Dacă e să dăm (re)start României, să o facem echitabil, incluzând și romii ca parte integrantă din societatea noastră, în beneficiul tuturor.
Parlamentul European, prin vocea Președintelui David Sassoli (dar și a europarlamentarului Dragoș Pîslaru) și Comisia Europeană, prin vocea vicepreședintei Vera Jurova, susțin acest tip de societate europeană sau, cel puțin, așa au declarat la conferința „Does the EU Need the Roma for Its Recovery?”, organizată în 25 mai, de către Biroul pentru Inițiative Rome OSF și cu sprijinul Platformei Aresel.
Parafrazând, vă întreb: are România nevoie de romi educați și încadrați în muncă formală, e gata să propună politici publice prin care să compenseze decalajele istorice?
Dacă da, mutarea principală este în mâna guvernului și, mai apoi, în mâna primăriilor, căci romii sunt pregătiți de 164 de ani să se emancipeze.