ComenteazăDupă ce armata rusă a simulat un atac asupra bazei militare americane de la Deveselu, în cadrul unui amplu exerciţiu tactic al Diviziei 7 Desant-Asalt ((Vânători de Munte) din Novorossiysk, Peninsula Crimeea, întrebările revin, și revin:
- „Poate Rusia ataca România, țară NATO!?
- Sunt declarațiile directe și agresive ale oficialilor militari ruși doar o nouă pagină de provocări și șarje discursive, fără consecințe practice?
- Reprezintă exercițiile militare rusești un semnal ultimativ, înaintea unui asalt maritim, ori aerian iminent?”
„România nu are capabilități care să ajute NATO în flancul estic” – recunoaște ministrul Apărării, Gabriel Leș
Simplul fapt că am ajuns să ne punem astfel de întrebări dovedește un lucru grav: imediat după 1990, conducerile politice succesive ale României au evitat să considere Federația Rusă drept un pericol real, istoric, permanent – un stat cu politici militare revanșarde proiectate pe termen lung, care au în vizor implicit statutul României pe harta Europei de Est, ca membru NATO și UE.
Succesiv, politicienii români par a fi evitat să asume, ca atare, drept „pericol național”, acțiunile de imixtiune și presiune continuă ale Federației Ruse asupra României, mai mult decât ca simple serii de provocări și tatonări/tachinări diplomatice.
De 29 de ani, caracterul premeditat, sistematic, setat pe obiective militare de lungă durată, al ofensivei Rusiei împotriva construcției și principiilor europene – care ne vizează și ne afectează direct, ca națiune – nu a fost just apreciat de clasa politică românească, prin reprezentanții săi cei mai influenți.
Nicăieri, în documentele strategice de securitate, Parlamentul de la București nu a numit în mod expres acțiunile de securitate ale Federației Ruse, îndreptate spre România, drept „pericole” la adresa națiunii române. Pe cale de consecință, nici nu au fost luate măsuri în acest sens.
Ministrul Gabriel Leș confirmă starea de fapt deplorabilă, de astăzi : „Dacă ajungi la situaţia de război, lucrurile se complică foarte urgent. Bineînţeles că Armata Română are stocuri, de armament, de muniţie, pentru a rezista astfel încât, conform regulilor, să poţi rezista până vin partenerii să te susţină (…) Noi putem să respectăm regulile la acest moment”.
Reducerea forțelor armatei române la nivelul managementului de criză, care a adus România de astăzi în imposibilitatea de a se apăra singură, fără ajutorul NATO, este consecință a lipsei de conștientizare a factorilor politici, cu privire la pericolul real rusesc din regiune.
Federația Rusă se înarmează în ritm alert și constant, SUA și-au restetat obiectivele militare istorice spre Asia-Pacific
Este important să știm că, încă din 2008, Federația Rusă a declanșat o acțiune agresivă, consemnată în documente oficiale, împotriva NATO și a Uniunii Europene. Noile obiective au pus și România în cătarea Kremlinului.
Strategia de Apărare a Federației Ruse a stabilit drept ținte de interes național împiedicarea extinderii NATO pe fostul teritoriu al URSS. Astfel, din doctrina de apărare și securitate a Rusiei, aflăm că NATO este dușman, iar UE, un complice al acesteia. Perioada anilor 2009-2010 este intervalul în care reînarmarea Federației Ruse a declanșat cu un program uriaș de fabricare și de achiziție de echipamente și armament convențional, în toate sectoarele: terestru, maritim, aerian, cibernetic, nuclear.
Consecvent, zece ani mai târziu, investițiile colosale în noile programe de rachete – pentru submarine, cu lansare din aer, de pe nave de suprafață sau de pe avioanele rusești -, precum și noile armate inalt tehnologizate din ”Districtul Militar de Sud”, indică un nivel de încredere și determinare cu potențial pentru declanșarea unui conflict deschis, al Federației Ruse.
După anexarea Crimeii, Moscova şi-a consolidat prezenţa militară în peninsulă, a desfășurat avioane de vânătoare şi a deschis o staţie de alertă antirachetă. Autorităţile ruse au alocat peste 1,75 miliarde de euro, până în 2020, pentru dezvoltarea flotei Mării Negre, cu baza la Sevastopol.
De altfel, intențiile liderului rus, Vladimir Putin, au fost mereu urmate de fapte, mai devreme sau mai târziu: ca exemplu, războiul din Georgia (2008), ori anexarea Crimeii (2014).
Reacțiile internaționale față de aceste acte de agresiune militară au fost constant inadecvate. Este important să amintim că, în cazul Ucrainei, deși SUA și Marea Britanie au încheiat un „tratat politic” cu Kievul în 1995, soarta ucrainienilor dornici să intre în NATO nu s-a schimbat. În lipsa unei finanțări solide, pentru garantarea frontierei cu Federația Rusă, Ucraina a rămas să se confrunte cu revizionismul rus.
Prudența americanilor în Ucraina, dar și atitudinea șovăielnică a UE au parafat un succes spectaculos al Rusiei, o țară mândră, confruntată cu un declin economic accentuat.
Faimosul „Acord de la Minsk pentru pace în Ucraina”, semnat în 2015, care stipula, la Articolul 1, „un armistițiu complet în estul Ucrainei”, pentru ca „să nu mai moară oameni”, este un exemplu-școală privind capacitatea Europei și a SUA de a se coordona, pentru măsuri decisive de respectare a tratatelor internaționale de către Rusia.
SUA și Europa – pe o platformă de securitate comună capricioasă
Aproape simultan cu reînarmarea în forță a Armatei Federației Ruse, care promitea – și a dovedit-o din plin, în ultimii 10 ani – o nouă atitudine militară internațională a Kremlinului, „Strategia de Apărare a Statelor Unite ale Americii”, din 2012, consemna, pentru prima dată, după o perioadă de peste 60 de ani de preeminență militară și de securitate a SUA, în raport cu URSS și cu Europa Occidentală, o schimbare radicală de obiective: reprioritizarea cheltuielilor de securitate, în dauna sprijinirii politicii de apărare a Europei.
Astfel, militarilor americani le-au fost alocate, prin Pentagon, bugete imense pentru operațiunile din Asia-Pacific și Orientul Mijlociu, în timp ce fondurile pentru operațiuni în Europa au fost diminuate. Tot în acea perioadă au început retragerile masive de contingente americane rotative, de cam peste tot de pe continentul european.
Deciziile SUA în raport cu Europa au contrastat izbitor cu strategia Washington-ului, imediat după cel de-al Doilea Război Mondial. Atunci, Statele Unite au rămas alături de europeni, apărându-i de pericolul rusesc atât politic (comunismul), cât și militar. În doctrina de apărare și securitate a Americii, din anii 1946 – 1947, reafirmată și în documentul strategic din 1976, fondurile alocate pentru apărarea Europei reprezentau 60% din totalul alocat de Pentagon, în comparație cu 40% – sumele destinate obiectivelor militare SUA, din Asia – Pacific.
Chiar și așa, securitatea Europei rămâne pe mai departe un obiectiv important transatlantic. Injectarea sumei de peste 700 de miliarde de dolari, pe care NATO, la inițiativa președintelui american Donald Trump – la Summitul NATO de la Paris din 11-12 iulie 2018 – a impus-o tuturor țărilor membre, pentru apărarea Europei de amenințările rusești, este o dovadă că Occidentul rămâne un spațiu al valorilor și principiilor comune.
Cât de porniți sunt rușii pe români, și pe România?
Încă de la inaugurarea scutului antirachetă de la Deveselu, în decembrie 2015, ruşii au făcut declarații dure, în ciuda faptului că echipamentele balistice americane din Oltenia au doar un rol defensiv. În februarie 2019, după ce SUA s-a retras din Tratatului de dezarmare nucleară INF, Ministerul rus al Apărării chiar a cerut oficial Statelor Unite să distrugă sistemul instalat la Deveselu.
Dar problemele actuale dintre România și Rusia nu sunt datorate numai bazei militare americane de la Deveselu, pe care Moscova o consideră o amenințare directă asupra teritoriului național al Federației Ruse. Existența bazei militare SUA în România este cel mult elementul care a umplut paharul, din perspectiva rușilor. Încă de la sfârşitul anilor 90, liderii NATO au trecut la strategia de extindere a Alianței, de apropiere a zonei de responsabilitate a NATO de frontierele Federaţiei Ruse. Acela a fost momentul care a declanșat ostilitatea fățișă a Moscovei, față de angajamentele României, în perspectiva accederii în NATO.
Dacă Rusia și-a continuat neabătută obiectivul de „îndiguire”, la rândul ei, a influenței SUA în sud-estul Europei, Armata României a reușit cu greu să țină pasul cu noile provocări. Fie de la Est, fie de la Vest.
Subfinanțarea cronică a industriei de apărare, la care se adaugă reforma din 1997, care a dus la crearea unei structuri militare naționale deficitare, prin organizarea până la nivelul de corp de armată (divizii), fără comandament operațional integrat, a țintuit armata pe un platou de minimă decență cât privește îndeplinirea angajamentelor la zi, în așteptarea salvatorului. Fiindcă s-a optat pentru o organizare a armatei naționale doar pentru operațiuni pe timp de pace, este bine să înțelegem de ce prezența noastră în NATO ne salvează și ne protejează militar.
Iar câtă vreme parlamentul României apreciază că Rusia nu e un pericol, în timp ce oficiali ai MApN vorbesc doar de ”provocări” ale Federației Ruse, nu este de mirare că ne aflăm în situația de a cere altora să ne apere.
Rusia nu are interes să invadeze România, dacă nu va fi nevoită. Poate că va aștepta ca primul glonț să nu fie tras de armata rusă. ”Omuleții verzi” sunt oricând o variantă preferabilă. Dar Federația Rusă este direct interesată să facă din România o țară care să nu îi pună probleme de securitate, care să nu o încurce în planurile de redobândire a imensei influențe regionale pierdute în anii 90.
Iar pentru asta, există în interiorul României forțe care ajută Rusia în intenția ei de a pune România cu botul pe labe. Aceste forțe sunt structurile politice de stânga restauratoare, o guvernare anti-capitalistă, autocrată, cu obiective anti-europene și anti-NATO. Deraierea de la traiectoria europeană a României este încurajată de strategii de la Kremlin, ca parte din operațiunile anti-românești care ne pot scufunda, ca țară.
Scutul anti-rachetă – un pretext rusesc umflat propagandistic, pentru amenințarea directă a României
Scutul de la Deveselu a fost făcut pentru a proteja NATO de rachetele cu rază scurtă şi medie de acţiune. Sistemul conține mai multe radare şi baterii de interceptori, elemente care sunt amplasate în mai multe ţări din NATO: Spania, Turcia, România, Polonia şi Marea Britanie. Pe navele americane din Marea Mediterană şi în bazele din România şi Polonia sunt amplasate sistemele ”Aegis”.
România a contribuit cu aproape 12 milioane de dolari la construcția Bazei de la Deveselu, care a fost ridicată în 3 ani şi a costat 400 de milioane de dolari, alocați de partea americană. Dar echipamentele sunt mult mai scumpe, decât baza militară în sine. De exemplu, rachetele SM-3, depozitate la Deveselu, valorează mai mult decât baza însăşi – aproape jumătate de miliard de dolari.
La Deveselu sunt amplasate 3 baterii, care au în componență câte 8 rachete. Interceptorii folosiţi în România sunt SM3 1b. Racheta este produsă de „Raytheon”, este lungă de aproape 7 metri, are diametrul de 0,34 metri şi o autonomie de 500 de km. Racheta SM3, fără încărcătură, distruge rachetele balistice prin impact, la o viteză foarte mare – în jur de 9.600 de km/h. Baza de la Deveselu a funcționat încă de la început, sub autoritatea „Comandamentului Forţelor Întrunite de la Napoli”. Rolul lui este exclusiv defensiv.
Folosirea scutului de la Deveselu ca pretext pentru Federația Rusă de a șicana România este un „pericol” la adresa securității naționale, care trebuie tratat ca atare. Guvernarea de la București trebuie să își întoarcă fața spre problemele sistemului național de apărare, măcare acum, când este foarte târziu. Rusia este pericolul care nu așteaptă ca România să își asigure capabilitățile de apărare, ca mai apoi să o destabilizeze.
Claudiu Săftoiu
Citește și: