ComenteazăRomânia este singura țară din Europa Centrală, de Est și de Sud-Est al cărei total al veniturilor colectate a scăzut în primii zece ani după aderarea la UE. Un curent eurosceptic tot mai pronunțat dă vina exclusiv pe multinaționale, uitând să remarce în care alte țări din Europa Centrală, de Est și de Sud-Est (Ungaria, Cehia, Slovacia) – care sunt chiar mai dependente de capitalul multinațional și, deci, mai expuse tranzacțiilor interne cu prețuri de transfer între filiale făcută de acesta – ponderea impozitelor și taxelor în PIB este mult mai mare.
Cu alte cuvinte, dacă România s-ar putea ridica nu la nivelul centrului economic al Europei de Vest, ci la nivelul țărilor din Europa Centrală, de Est și de Sud-Est, nu am fi în halul de subfinanțare publică (dar și de inegalitate de Rusie țaristă) în care suntem.
Diferențele față de vecini sunt chiar frapante. Dacă ANAF ar colecta la fel de mult ca instituțiile omoloage din Ungaria și Bulgaria, am obține încă 2,5% din PIB (sau 5,2 miliarde de euro) cu care am putea plăti lucrurile care fac viața mai suportabilă: spitale mai bune, transport feroviar mai bun, descongestionarea traficului rutier, acces mai ușor la locuințe.
Ratăm trei spitale regionale pe an
Ca să vedeți ce avem de pierdut, într-un singur an fiscal am putea plăti pentru construirea – cu bani proprii – a trei spitale regionale (1,2 miliarde pe spital) și a 300 de kilometri de noi linii de cale ferată (patru milioane de euro pe kilometru).
Confruntate cu un deficit bugetar istoric, în 2020-2021 guvernele Orban și Cîțu au anunțat o mare ofensivă de reformă a ANAF în ceea ce ne apare ca un adevărat ritual guvernamental.
De data aceasta însă, pare să se contureze ceva mai concret și premierul și-a pus reputația la bătaie.
Cîțu mizează pe informatizare
„Dacă vrem să creştem colectarea, singura soluţie este să ne uităm la informatizare şi la digitalizarea sistemului ANAF şi Ministerului Finanţelor Publice”, a spus Cîțu, anunțând dramatic: „dacă vreau să las ceva în urmă la Ministerul Finanţelor este proiectul de digitalizare şi informatizare”.
Libertarian prin convingeri și, deci, în compania celor pentru care impozitarea este furt, ca ministru și apoi ca premier, Cîțu și compania trebuie totuși să își domesticească ideile, dacă vor să evite un eșec fiscal într-o țară care se joacă cu falimentul de vreo treizeci de ani.
Însă domesticirea are niște limite, alianța liberală la putere neavând probleme ideologice cu sistemul de impozite și taxe extrem de regresiv din România, sistem la care au pus umărul și ei, și PSD în anii lor de guvernare.
Funcționăm ca un paradis fiscal
Faptul că în țara noastră milionarii în euro, clasa acționarilor, greii imobiliarelor, salariații plătiți cu mii de euro pe lună sau aristocrația lumii PFA-urilor trăiesc ca într-un paradis fiscal, pe când nu doar în Germania, ci și în unele state din Est și chiar în SUA ar plăti pe măsura puterii lor, nu pare să dea angoase la vârful actualei coaliții de guvernare. Ni s-a spus încă din 2020 că în România nu se va ridica nivelul impozitelor și basta.
Reforma fiscală este urgentă, dar și dacă mâine am avea trepte daneze de impozitare, nu sunt chiar convins că lucrurile ale merge ca unse, din cauza capacității ANAF.
Or este clar că reformatorii noștri fiscali nu par curioși să blindeze din punct de vedere legislativ ANAF, unul dintre cei mai fragili piloni structurali ai statului român din punct de vedere politic.
ANAF ar trebui să-și plătească oamenii precum BNR
Personalul ANAF ar trebui să alcătuiască un corp birocratic de elită, cu bugete sigure, promovare pe bază de performanță, salarii competitive și prestigiu profesional. Un fel de BNR, adică.
Dar hai să lucrăm cu materialul clientului și să vedem ce se poate face cu pariul premierului făcut la învestirea sa, căci are dreptate el atunci când spune că informatizarea și digitalizarea ajută la colectare, mai ales în vremea capitalismului digital. Însă oricât geniu de IT ai pompa în ANAF, rămâne problema sociologică eternă: nivelul personalului. În această privință, studiile ne spun că nu are rost să redescoperim roata.
Există resurse enorme la nivel de UE, OCDE și FMI să îți pregătești, dacă vrei, un corp de elită în ANAF, care să fie la curent cu ultimele tehnici de combatere a evaziunii și disimulării fiscale practicate de corporațiile (naționale și multinaționale) și de persoane cu averi importante.
Știm bine și din surse UE și FMI că acestea sunt foarte greu de urmărit, pentru că lucrează cu consultanți fiscali extrem de sofisticați, care le ajută să își camufleze veniturile la adăpostul unui păienjeniș de reglementări fiscale internaționale, unele cu reședința extrem de dubioasă.
De ce se obțin greu informații despre firmele noastre?
De unde să începem? În primul rând, ANAF ar trebui să fie dotat astfel încât să „vadă” mai bine. Din experiența mea, pot spune că este foarte greu să efectuezi cercetări precise asupra datelor fiscale ale firmelor din România fără a avea resurse enorme. Când am (co)redactat studiul pe statul nostru fiscal, am descoperit că trebuie să treci prin tot felul de privați și să plătești binișor să acoperi de abia top 100 de firme.
În consecință, este greu să stabilești cine are dreptate în dezbaterile generate de următoarele întrebări: ce tip de contribuabil este favorizat în practică și cine nu este, cine câștigă și cine pierde și ce ar trebui făcut.
O polemică aprinsă, dar factual sărăcăcioasă
Și ghici ce? Nici ANAF nu are aceste date procesate pentru evaluare. Este pe jumătate orb. Până și statele cu o capacitate fiscală ridicată, dominate de companii naționale, ca Franța și Germania, au pierderi fiscale cauzate de transferul de profituri estimate la 21% și respectiv 28% din veniturile colectate din impozitul pe profit.
Mai ales în România, asemenea inițiative de cercetare ar fi practic imposibile din pricina lipsei de informații calitative.
S-ar putea presupune că într-un stat mai slab, cu o economie dominată de multinaționale, precum cea a României, pierderile ar fi mai mari.
Rezultatul este o polemică încinsă și sărăcăcioasă empiric pe tema câștigătorilor și perdanților taxării, care nu poate avea un răspuns clar pe baza unor date solide.
Când ne-am uitat la top 100, de pildă, nu am găsit diferențe între multinaționale și firmele locale mari când vine vorba de cum își plătesc dările. Poate diferența e la top 1.000, dar nu am putut stabili asta, pentru că nu aveam date procesate la nivel de firmă.
Când ANAF va putea „vedea” cu adevărat, ironiile împotriva lui vor înceta
Și ajungem la un argument banal. Capacitatea de a produce, de a analiza și de a publica proactiv informații detaliate reprezintă marca distinctivă a unei administrații fiscale competente într-o perioadă în care prețurile de transfer transnaționale, digitalizarea și financiarizarea sunt o provocare pentru rolul statului de a preveni erodarea bazei fiscale.
Este limpede unde țintesc: pentru a pune capăt glumelor și miștourilor care se fac acum pe seama capacității ANAF, un prim pas îl reprezintă înființarea unui nou departament de cercetare, care să aibă la bază modele transparente, al căror succes este incontestabil.
Tot așa cum BNR are o excelentă divizie de cercetare, cu economiști care doar asta fac, ANAF ar trebui să aibă și el una, cu specialiste și specialiști în economie și sociologie fiscală angajați competitiv și pe salarii competitive.
Atunci ANAF ar vedea cu adevărat și noi am putea pune presiune unde trebuie ca să avem un stat în care nu mori carbonizat prin spitale.
Ce au făcut Estonia și Finlanda?
Subiectul ar părea excentric, dacă nu am fi țara din care au ieșit UiPath și alți „unicorni” IT din domenii nosa. Teoretic vorbind, România își poate folosi avantajul înapoierii digitale a autorității fiscale și a dezvoltării digitale din privat ca să sară etape în jocul de-a șoarecele și pisica reprezentat de fuga după profituri și venituri disimulate.
Așa că de ce să nu mergem dincolo de frontierele noilor tehnologii IT, ca tehnologia Blockchain, așa cum au făcut Estonia și Finlanda?
Blockchain constă într-un registru virtual distribuit (un lanț) de înregistrări și tranzacții digitale (blocuri).
Utilitatea sa în domeniul fiscal este evidentă, pentru că datele din blockchain creează un traseu de audit transparent, practic imun la corupție și falsificare. Acest lucru, la rândul lui, poate crea registre centralizate cu beneficiarii efectivi din lanțurile transnaționale de bogăție, fentarea fiscului prin companii și conturi fantomă devenind mai grea.
Îmi vine în minte formidabilul institut de cercetare fiscală al Suediei, țară care dorește să exporte o versiune a sa adaptată condițiilor locale din noile state membre. L-am întrebat pe director, acum câțiva ani, dacă nu au probleme cu digitalizarea capitalismului contemporan.
Mi-a răspuns sec: O, dimpotrivă, avem un sistem informatic integrat care vede toate tranzacțiile live, așa că riscul fiscal e doar la plățile în cash, care acestea sunt reduse la un procent minor din economie, practic în afară de unii frizeri, traficanți de droguri sau instalatori, nu mai le poate accepta nimeni.
La fel se întâmplă în Danemarca, unde aceste sisteme furnizează informații despre sistemele de state de plată și despre plata TVA în rândul corporațiilor în timp real. Acest mod de primire a datelor ar putea furniza autorităților fiscale un acces direct la registrele financiare ale corporațiilor și elimina nevoia de a controla, la fața locului, cu tot tărăboiul, controlul intern din cadrul unei corporații, autoritatea fiscală având deja acest acces.
Pe scurt, chiar pe scenariul liberal în care avem acest sistem fiscal inechitabil, am putea avea bugetele publice mult mai bogate, dacă am procesa un efort sistematic, căci asta înseamna a vrea.
Vă las cu o cifră dintr-un studiu recent: dacă statul ar colecta în România atât cât colectează în medie țările din regiunea estică a UE, resursele suplimentare ar permite dublarea celor patru bugete: sănătate, educație, locuințe și mediu. Atât.