Colindă-mă, copilărie!

Abia m-am întors din piață. Am luat pâine și apă minerală. Gata cu alergătura, merit și eu o țuică! – îmi așez păhărelul pe masa din bucătărie și caut sticla. Sună. Tăcere… A sunat o singură dată. În vârful picioarelor mă duc la ușă. Mă uit pe vizor. O mogâldeață. Nemișcată. Îmi țin răsuflarea. Aud un foșnet, apoi un clinchet. Colindătorii! „Deschide ușa, creștine/ Că venim din nou la tine…” – fredonez în gând, cu o bucurie tâmpă. De când n-am mai auzit un colind? La ușa mea. De trei ani de zile, de când cu afurisita asta de pandemie – socotesc. Până acum, a sunat omul de la gaze care mi-a făcut revizia la aragaz, a sunat preotul care mi-a sfințit casa, a sunat și femeia de serviciu care mi-a cerut o căldare cu apă caldă, că iarăși s-a înfundat ghena… Dar ăștia sunt colindătorii, merit să fiu colindat!   

Deschid ușa. Mogâldeața bolmojește ceva, „primiți cu colindul”, dar ține privirea în pragul ușii. Întorc capul, stânga, dreapta, ești singur, copile? Capul îi este înfășurat de o căciulă cu clape, cu un moț rotund în vârf. Este înfofolit într-un palton de stofă albastră, închis cu nasturi mari până-n gâtul legat de un fular verde. Doar verdele îmi sare în ochi, pentru că poza copilului rămâne în sepia. O față rotundă și palidă. 

Recomandări

Guvernul Ciolacu 2, învestit după audieri fulger. Puterea a tremurat până în ultimul moment. Ce nu s-a văzut la televizor

Aștept să înceapă. Dar nu începe. Hai, copile, bagă colindul! „Deschide ușa, creștine…”, poftim, ți-am deschis-o, bagă! Of, Doamne, cum pot să gândesc așa despre un copil? Scoate-ți clopoțelul din buzunar, știu că-l ții ascuns acolo, și cântă! Hai, colinde-mă, băiete! De aceea ți-am deschis ușa. Câți ani ai? 10 ani? Opt ani? Nu te-am văzut prin bloc. De unde ești? Cine-i taică-tu? Al cui ești tu, colindătorule? Mă uit din nou pe palier, stânga, dreapta, în josul scărilor. Pustiu. De unde ai apărut? De la casa de copii? Să-ți dau 10 lei sau o portocală, două mandarine, o ciocolată? – socotesc pe unde să le găsesc în cămară, dar nu pot să-l las singur, pentru că nu cântă…

Mă dau un pas înapoi. Poate ar trebui să-i închid ușa. Să se ducă la altă ușă. El avansează un pas, doi, trece pragul și se oprește în holul meu. Ghetele îi sunt pline de zăpadă… Doamne, de unde zăpadă, că n-a nins?

Își ridică privirea. Ochii rotunzi, negri, mă iscodesc: vrei să te colind? Îmi amintesc într-o clipă că n-am fost niciodată cu colindul prin cartier. Trăgeau prietenii mei să mergem să colindăm, făceam o grămadă de planuri, învățam cu o seară înainte colindele, mama mă asculta cum cânt, cânți frumos, Pepi!, dar a doua zi dimineața mă ascundeam prin casă, mama mă căuta, hai, Pepi!, ieși afară că au venit Dorel și Dragoș să mergeți la colindat. Eu nu ieșeam. Dorel și Dragoș plecau fără mine. Îmi era teamă.

Recomandări

Vlad Pascu riscă o pedeapsă mai mare, după ce Judecătoria Mangalia a decis să îi schimbe încadrarea juridică în dosarul accidentului de la 2 Mai

Nu aveam curajul să dau din clopoțel și să cânt „deschide ușa creștine”. Îmi era frică de oamenii care aveau să-mi deschidă ușile, îmi era frică de lume… 

Își umflă obrajii și își eliberează aerul pe gură, țuguindu-și buzele: „Aici locuiești”? Da, asta e casa mea, toată viața am locuit la bloc. „Ești fericit?” Ce întrebare-i asta? Tu ești colindător, nu mă întrebi de fericire, trebuie să mă colinzi, hai, colinde-mă copile!…

Nu, nu sunt fericit. Am obosit. Nu știu cum să-ți spun, dar am obosit în lumea asta. Parcă nu mai este lumea mea. Stau pe margine și mă uit la lume, la toată agitația, isteria, la spaimele și la ipocrizia care se revarsă zilnic, parcă toți vor să mă mintă, să mă vrăjească, să mă convingă că lumea merge într-o direcție bună, spre fericire, dar eu nu sunt convins de fericirea promisă.

El dă din cap, parcă ar vrea să cânte, dar îl doare gâtul și mă întreabă: „Te doare?” Da, mă doare! N-am nici 10, nici 20, nici 30 de ani! Atunci, nu mă dureau. Nici inima, nici sufletul. Nu exista această problemă: durerea. Acum, mă dor toate! În fiecare zi. Iau și analgezice și tot mă doare. Iau calmante chiar și atunci când nu mă doare. Preventiv, ca să nu mă doară când mă va apuca durerea, poftim! – ce tâmpenie și cu consumul ăsta de medicamente! Parcă singurul însoțitor al anilor mei este durerea. Până la capăt, nedespărțit de durere.  

Recomandări

Coșul de cumpărături, mai ieftin în Ungaria decât în România | Experiment Libertatea

Se încruntă: „De ce nu te mai duci la înot?” La înot, pe frigul ăsta? Nu mai am chef de bucurii. Mai degrabă, aștept nenorocirile, pentru că la vârsta mea nenorocirile vin mai repede și sunt mai multe decât bucuriile! Apoi, nu mai am încredere în puterea bucuriei. Mi-am pierdut puterile. De aceea, nu m-am dus cu prietenii mei, Dragoș și Dorel, la colindat. Pentru că nu aveam încredere că pot să dăruiesc bucuria unui colind. De-aici, din inimă, vin încrederea, curajul și lumina! Când nu mai ai încredere în tine, nu mai ai încredere nici în lumea din afară! 

Privirea i se luminează: „Vrei să mergi cu mine la colindat?” Cu tine? Amândoi, la colindat? De abia am venit din piață! Sunt obosit. Toată ziua am alergat. Parcă nu se mai oprește alergătura asta. În fiecare zi, am o listă de alergături: fac asta, fac asta, fac asta! Trag linie și constat că tot mai trebuie să alerg. Apoi, mi-e rușine… Mi-e rușine să merg la colindat așa, obosit și descurajat, iartă-mă! Du-te tu, singur, fără Dragoș și Dorel! Învață să colinzi! Îți mulțumesc că ți-ai amintit de mine, eu aproape că te-am uitat, copile! Îți mulțumesc că ai trecut pe-aici, amintindu-mi că am fost copilul care n-a fost niciodată la colindat, dar care își dorea să-i colinde pe oameni, să-i facă fericiți… 

Îi deschid ușa. El se întoarce, iese și se oprește în dreptul liftului. Nu cheamă liftul. Își ia rămas bun cu privirea ascunsă sub căciula sa cu moț. Îi fac semn, adio! Închid ușa. Trag cu urechea ciulită pe scări. Nu-i aud pașii. Mă întorc să-mi beau țuica, dar îmi lipesc talpa de băltoaca de pe parchet. Zăpada copilăriei. Iau o cârpă din baie, îngenunchez în hol și încep să frec parchetul, cântând cu mai mult curaj: „Deschide ușa, creștine…”.    

Urmărește-ne pe Google News