3 comentariiTimp de o lună, am trăit ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat pe pământ. Am fost deconectat de agitația alegerilor locale și europarlamentare. Nu m-au interesat rezultatele, contestațiile, analizele și comentariile de pe internet. Probabil că televiziunile de știri au crescut în audiență, dar fără mine. Poate că liderii de opinie au emis idei memorabile, dar am ratat să le discut, să meditez pe seama acestora și să le postez pe Facebook. Poate că politicienii și miniștrii au luat decizii capitale, care vor schimba lumea în scurt timp, iar eu am ratat pregătirile de… resetare. Am pierdut ce-au mai declarat Zelenski, Biden, Macron și Iohannis. (Dar Iohannis a mai spus ceva sau își continuă somnul?)
Calificarea echipei naționale în optimile turneului final EURO 2024 a trecut pe lângă mine. N-am văzut niciun gol, nicio reluare, niciun rezumat, nici n-am reușit să mă bucur. Blanc! Aș fi putut să mă duc la o cârciumă din satul pe care nu pot să-l numesc nici în stare de ebrietate și să urmăresc, printre halbele de bere (bere ieftină!), meciurile tricolorilor. Să fac parte dintr-o comunitate, să mă bucur sau să sufăr în grup, „vup-dup, vup-dup, inimile noastre bat în grup”, „să mă bucur împreună” și să-mi satisfac „nevoia de bucurie colectivă” pe care, chipurile, n-o trăisem niciodată. N-am avut nevoie. Am decis că nu-mi folosește la nimic bucuria colectivă, iar colectivismul, atât de intens promovat de activiștii caraghioși și ipocriți ai noilor ideologii, mă scârbește. Am stat departe de fotbal, nu pentru că mi-am impus, ci pentru că așa s-a întâmplat să fiu: departe. Așa, departe, nu mi-a venit să mă gândesc nici la pronosticuri, nici la verdicte, estimări, etichete, planuri, nici măcar la viitorul lumii. O mulțime de țuțeri ne corectează și ne învață cum să trăim în „noua normalitate”, eu nu mai vreau să-i mai aud și să-i mai bag în seamă.
Am trăit o lună departe de lumea plină de zgomote. (Multe zgomote, puține idei). În acest timp petrecut în satul despre care nu mi-am făcut nicio idee, nu mi-a venit nicio idee. Am stat și m-am uitat la un vișin, am mâncat două-trei vișine, am scuipat sâmburii, m-am gândit la Cehov, poftim!, livada lui Cehov, dar nu mi-a venit nicio idee. Am fost chiar fericit fără idei. Prea multe idei vânturate și discutate, nicio idee pentru oameni. Ăsta-i defectul intelectualilor: pun ideile lor mai presus decât oamenii. Pentru ei, ideile sunt mai valoroase decât oamenii. De aceea în lumea asta s-au întâmplat atâtea grozăvii: pentru că intelectualii și-au pus în practică ideile, chiar și cu prețul crimelor în masă, fără să le pese de oameni. Ei au vrut să-i ia locul lui Dumnezeu. Lenin este un exemplu. În satul pe care nu vreau să-l numesc, a fost bine să trăiesc fără să-mi vină vreo idee, fără să caut idei, fără să fiu lovit de ideilor altora. Asta nu înseamnă că, acum, când scriu această scrisoare de condamnat la imposibila întoarcere (în lumea plină de zgomote), aș fugi în centrul satului ca să-i îmbrățișez pe oamenii care îmi ies în cale, chiar și pe bețivanii care s-au pilit de dimineață, pe primar, pe vânzătoarea însărcinată de la magazinul mixt, pe preot, pe domnișoara doctor, pe farmacistele celor două farmacii, pe țăranii de la care mi-am cumpărat roșii, telemea și ouă… Să îmbrățișez oamenii și să evit să îmbrățișez ideile altora. Nici chiar așa cu efuziunea asta exagerată! De ce să-i îmbrățișez? Au bătut ei Ucraina în locul băieților lui Edward Iordănescu? Nu! Pe acești oameni, n-am să-i mai văd niciodată. Sunt condamnat să nu-i mai întâlnesc. Și acest lucru îmi crește cumplitul sentiment de neputință pentru că sunt condamnat să plec. Cum aș putea să rămân aici definitiv? – iată o idee la care nu m-am gândit în toată luna asta petrecută în satul pe care mă încăpățânez, de-al dracului, să nu-l numesc.
Scriu aceste rânduri de „condamnat” cu gândul unui bilanț. Ce-am făcut aici. Un raport de activitate. O dare de seamă. Un „meeting report”. Ceva! Să las în eternitate (care intelectual nu și-ar dori ca ideile sale să fie nemuritoare?), niște realizări de-ale mele în acest sat fără nume. Să fiu omagiat cu câteva fraze în cartea de onoare a orașului sau cu o placă memorială. De exemplu, la „acest vișin de pe dealul satului, Barbu a stat și s-a gândit la vișinii lui Cehov, a mâncat niște vișine și nu i-a venit nicio idee”. O placă memorială cu un text inspirat. Să fie montată undeva pe Strada Fabricii pe care am străbătut-o zilnic, ca să mă duc în sat după roșii, telemea și ouă… Ar fi de-ajuns pentru orgoliul meu, dar amintirea asta cu placa memorială n-ar avea acoperire. Pentru că „plăcile” se pun în memoria oamenilor care au făcut sau au realizat ceva. Important. Eu n-am făcut nimic în satul ăsta fără plăci memoriale. Nimic. Peste o săptămână, oamenii mă vor uita. Nimeni nu mă va mai pomeni. Ca și cum nici n-aș fi trăit aici, o lună. Dar ăsta-i câștigul meu: n-am să-i uit pe oamenii pe care i-am cunoscut aici. Niciodată. De-acum înainte și până la sfârșitul meu. Acești oameni m-au îmbogățit, nu pentru că mi-au dictat numerele norocoase de la „6 din 49”, ci pentru că i-am salutat în fiecare zi: „Hristos a înviat!”, „Hristos s-a înălțat!”, „Bună ziua!”. Faptul că am salutat niște necunoscuți întâlniți pe străzi și ulițe, pe care n-am să-i mai văd niciodată, mi-a stârnit această bucurie a întâlnirii: oamenii! Ăsta-i câștigul meu, asta-i bucuria mea: oamenii pe care i-am salutat cu respect și sinceritate. Ei mi-au răspuns…
Scriu aceste rânduri cu bagajele făcute la întoarcerea în lumea plină de zgomote, în orașul al cărui nume nu vreau să-l numesc… Adio, oameni buni!
Foto ilustrativ: 123rf
La ce secție de votare votezi duminică și cum poți vota dacă nu ești în localitatea de domiciliu pe 24 noiembrie la alegerile prezidențiale!