ComenteazăMulte voci din România au negat iminența agresiunii rusești împotriva Ucrainei, crezând sincer că Putin e un lider acceptabil. Numeroși naționaliști români sperau, pe de altă parte, ca Ucraina să dispară, iar noi să „recuperăm” Bucovina de Nord și Herța, cu tot cu majoritatea lor etnică ucraineană.
O logică similară i-a făcut pe mulți să vadă în Republica Moldova un „stat artificial”, care trebuie falimentat, ca să revină la Patria Mamă în genunchi, cu tot cu cei 25% ruși, ucraineni, găgăuzi, bulgari etc.
Fostul președinte francez François Mitterand avea dreptate să declare în Parlamentul European: naționalismul agresiv duce la război și întreține iluzii sinucigașe. La noi, el a fost colacul de salvare al Securității și al cadrelor din nomenclatura PCR. Vadim Tudor și PRM au fost fabricați și finanțați pentru a ne ține mental în național-comunism.
România democratică și prooccidentală – societate civilă plus elită intelectuală liberală – a fost, trei decenii, ținta acestor cercuri nostalgice din România-cu-fața-la-trecut. Prima ne-a adus în NATO și UE, dar cealaltă nu s-a predat cu adevărat niciodată. Vechiul arsenal kaghebist de „măsuri active” a funcționat la foc continuu.
Societatea românească e divizată între publicul prooccidental, urban și educat și publicul naționalist, ortodoxist, antimodern și antioccidental, pe care Rusia, succesoarea neconsolată a URSS, l-a alimentat, prin propagandă și agenți de influență la vedere. Ciudat (sau poate că nu) e că regăsim acest clivaj și în diaspora.
Iată însă că acum am ajuns la o nouă bifurcație a istoriei. La război, ești obligat să-ți alegi tabăra, nu să joci la două capete.
Tragedia din Ucraina, care expune unor riscuri existențiale și Republica Moldova, este prilejul imperativ ca România – formal și juridic euro-atlantică – să iasă din epoca ambiguității.
E urgentă adoptarea unei agende care să includă consolidarea destinului nostru occidental. Să adoptăm moneda euro, să aderăm la aria Schengen și OCDE, dar și să ne apărăm pe termen lung prin mai multă democrație, o justiție cu adevărat independentă, modernizarea reală a armatei, obținerea independenței energetice față de Rusia și întărirea prezenței permanente a NATO la granița cu marele bloc euro-asiatic.
România următoarelor decenii trebuie să fie un avanpost solid al civilizației euro-atlantice, asistând nemijlocit și activ integrarea în UE a Ucrainei postbelice, la pachet cu Republica Moldova și Georgia. Noua noastră postură geopolitică ne conferă responsabilități regionale mult mai pronunțate.
Va fi deci nevoie de o primenire a clasei politice, de stoparea industriei plagiatelor și de formarea unei elite naționale capabile să descifreze lucid lumea de după Putin.
Sunt convins – deși uneori doar sper – că în statul român (administrație publică, armată, servicii, justiție, educație etc.) există o masă critică de profesioniști patrioți, care vor putea lucra convergent pentru ca influențele rusești (fie ele operative sau ideologice) să dispară cât mai curând. Nu ne mai putem permite să funcționăm ambivalent – spunem ca NATO și UE, dar perpetuăm, sub ambalaje naționalist antioccidentale, narativul ceaușist, etosul revanșard al defunctului Pact de la Varșovia, filetismul post-bizantin cu fundă tricoloră și izolaționismul „virtuos”.
Am, de asemenea, nădejdea că noua generație de ierarhi ortodocși va face diferența dintre cultura demnității persoanei umane libere și obscurantismul despotic al paradigmei „pravoslavnice”.
Întregul Occident s-a recoagulat, aproape miraculos, de când regimul de la Kremlin (moștenitor al URSS, cu adânci rădăcini în ura față de valorile democratice) a forțat reconfigurarea ordinii europene subsumate unei pax americana. Mii de procese concomitente reașază percepții până ieri fixe, rup inerții, deschid posibilități la care nici nu îndrăzneam să visăm.
E un val masiv care ne poartă oricum, numai că ar fi nimerit să stăm deasupra lui, nu să devenim receptacolul unor decizii pe care ne mulțumim să le bifăm. Nu putem, desigur, schimba istoria dubioasă a tranziției românești din ultimele trei decenii, însă merită să fructificăm inteligent noua configurație geopolitică, dobândind prestigiul unui aliat occidental solid, care-și curăță curtea nu pentru că așa îi poruncește cineva, pe canale oculte, ci pentru că a înțeles riscul vulnerabilităților tolerate până acum.
Blestemul supraviețuirii românești prin cultivarea formelor fără fond se apropie de sfârșit.
Foto: EPA