ComenteazăAm crescut într-o casă fără bibliotecă, singurele cărți adunate într-o vitrină fiind o mână de titluri imposibil de citit, primite “la premiu” de fratele meu mai mare. Plus câteva cărți de rugăciuni ale mamei mele. Prin perioada gimnaziului, la finalul anilor nouăzeci, am convins-o pe mama să vorbească cu un vecin tâmplar să ne facă un corp de bibliotecă. Ne-a făcut două rafturi așezate sub oglinda din hol, unde am adunat toate cărțile găsite prin casă. La sat, nu aveai de unde cumpăra cărți în anii aceia. Nu ai nici acum, pentru că nu există nici măcar chioșcuri de ziare de unde ai putea să cumperi cărți din colecțiile distribuite cu diferite publicații.
Cărțile, ca bun de lux și apartenență la o lume mai bună
Deși aveam “librărie” în sat, nu-mi amintesc să fi văzut altceva decât elemente de papetărie pe rafturile acesteia. O vreme se mai aduceau ceva cărți la un chioșc de ziare care a funcționat câțiva ani lângă școală. Duminica, la piața ce se ținea în fața căminului cultural, se mai găseau uneori cărți de vânzare, etalate pe niște celofane întinse pe pietriș într-un fel de tarabă improvizată. Erau oameni care-și vindeau cărți din biblioteca personală. Îmi păreau foarte triști și nu înțelegeam de ce ar face cineva așa ceva, când cărțile îmi păreau un bun de lux, un semn de apartenență la o lume mai bună decât cea în care trăiam noi, cei fără cărți sau cu foarte puține cărți.
Biblioteca sătească a ars pe la mijlocul anilor nouăzeci, într-un incendiu care a devastat căminul cultural cu tot cu cinematograful găzduit în clădire. Îmi amintesc că eram sus pe vale, la bunicul Lazăr, când am aflat vestea. Se povestea că se aruncau cărți pe geamuri, ca să le salveze de flăcări, și că mulți dintre cei adunați să vadă ce întâmplă ar fi cărat câte cărți au putut. Mi-a fost o ciudă imensă că nu am fost acolo, să-mi iau și eu câteva cărți. Mai era biblioteca școlii din sat, dar până la sfârșitul clasei a VIII-a am cam epuizat cărțile de pe acolo. Nu că aș fi citit integral ce era depozitat acolo, ci că am parcurs ce-mi atrăgea atenția sau mi se recomanda. În rest, doar ce se putea împrumuta de la cei care aveau biblioteci sau puteau cumpăra de la oraș. Circulau cărți la modă și prindeam și eu câte una pe care o devoram cu sete și invidie pe cei care le aveau.
O carte la două alocații
Am început să-mi cumpăr cărți în anii liceului, dar erau scumpe și greu de găsit. În Năsăud, unde am făcut liceul la începutul anilor două mii, era o mică librărie unde mergeam adesea cu un prieten, doar ca să ne uităm la cărți, să le răsfoim și să facem planuri în legătură cu ce o să cumpărăm când ne intră alocația. Dar o alocație ajungea rareori pentru o carte. Plus că mai cheltuiam din ea pe bere și țigări, așa că doar cam la două luni puteam cumpăra câte o carte.
Când am fost prima dată la Bistrița și am intrat într-o librărie cu mai multe încăperi, având la parter un spațiu doar pentru papetărie, am avut senzația că am intrat într-o biserică. Nu mai știu cum s-a întâmplat, dar aveam la mine mai mulți bani pe care plănuiam să-i dau pe cărți. Împreună cu prietenul meu Tavi, am petrecut câteva ore printre cărți, am cumpărat câte ceva și am furat fiecare câte o carte, ceea ce m-a ținut în tensiune, frică și somn rău câteva zile, până ne-am lămurit că nu vine poliția să ne ridice de pe băncile școlii.
În facultate am descoperit anticariatele și am început să tot cumpăr cărți, parcă într-o goană disperată menită să compenseze lipsurile și frustrările din anii anteriori. Apoi au început să apară cărți tot mai ieftine și mai accesibile, mai ales odată cu apariția colecțiilor vândute de ziare. Comparativ cu perioada primelor două decenii postcomuniste, îmi pare că acum se pot cumpăra cărți mult mai ieftin și mai ușor.
Dacă stai într-un oraș mare și ai deja formată obișnuința de a citi și cumpăra cărți. De doi ani locuiesc într-un oraș reședință de județ care nu are nici o librărie, dar cumpăr cărți online sau când rătăcesc prin orașele cu librării. Nu iau în calcul cele două-trei spații comerciale foarte mici, care pe lângă papetărie, manuale școlare și cărți pentru copii, mai au câte două rafturi de bestselleruri și vreo trei cu literatură motivațională. Însă, deși lipsit de librării, orașul are o bibliotecă foarte frumoasă și bine dotată, cu o sală de lectură primitoare. În multe orașe există astfel de biblioteci, unde se poate citi și de unde se pot împrumuta cărți. Dar cum ieșim din zona urbană, situația se schimbă radical. În majoritatea satelor, accesul la carte este într-un declin profund, accelerat în ultimii ani.
Din 2007 până în 2017 s-au închis 662 de biblioteci în România. Datele statistice vorbesc de peste 7.000 de biblioteci închise după Revoluție, cu o medie de 200 pe an.
În condițiile astea, cum să-i atragi spre lectură pe copiii și tinerii din comunitățile în care singurele cărți sunt manualele școlare, cele câteva titluri din bibliotecile școlilor (dacă mai au biblioteci) și cărțile de rugăciuni ale părinților și bunicilor? Cum să-i transformi în cititori și potențiali viitori cumpărători de carte, când cartea rămâne un produs de lux, greu accesibil, pentru mulți elevi din rural? Cum să creezi obișnuința frecventării bibliotecilor, când acestea nu mai există sau, acolo unde mai există, au simpla funcție de depozit de cărți, nu de spațiu al lecturii și explorării?
Leapșa din online
În timp ce pe Facebook se rostogolesc lepșe despre cărți care ne-au marcat și recomandări de lectură în vremuri de pandemie, în multe localități rurale lipsa cărților marchează destinele elevilor, reflectând inegalități profunde și un dezinteres cronic față de soarta acestora din partea autorităților și a celor care elaborează strategii și planuri.
Anul 2019 a fost decretat de președintele României drept “Anul Cărții”, fiind lansat și programul național “România citește”.
O vreme a circulat în spațiul public și un spot prezidențial în care se vorbea despre importanța lecturii și se transmitea populației recomandarea de a pune mâna pe carte. Pe scurt, o mimare afectată a interesului pentru lectură, fără investiții concrete într-un program național de facilitare a accesului la carte în localitățile fără biblioteci și librării.
Nu există un interes real pentru a schimba această situație, oricât de mult și de strident s-ar vorbi despre importanța educației și lecturii. Discuțiile rămân la nivelul lamentațiilor despre cât de puțin se citește în România și cum se duce în cap piața de carte, pentru că românii nu vor să citească, pentru că tineretul… bla, bla, bla.