Ne abandonăm viitorul. Tabelele lui Bogdan Despescu și copiii dispăruți nu doar din viețile noastre, ci și din evidențele Poliției

Cât ar trebui să căutăm un copil care a dispărut? Un an, 10, 20? Cât timp ar trebui să treacă până când dosarul lui ajunge în evidenţa pasivă a poliţiei şi nu se mai interesează nimeni de el?

Par întrebări imposibile. Dar răspunsurile există şi sunt exacte, ca într-o matematică cinică. Toate cazurile copiilor dispăruţi înainte de 2002 sunt azi în evidenţa pasivă. Indiferent de vârsta pe care o aveau aceşti copii şi de împrejurările în care ei au dispărut. 

”Dosarele sunt încuiate într-un sertar şi acolo rămân, până la calendele greceşti. Unii au trimis dosarele la arhivă, unde au fost tocate după o vreme. Nu mai există nicio hârtie despre dispariţia acelor copii”, mărturiseşte un poliţist care a lucrat la cazurile vechi.

Se raportează doar cazurile rezolvate

Ministerul Afacerilor Interne (MAI) a trimis în Parlament un document cu nişte tabele strâmbe ce par imprimate într-o tiparniţă clandestină, atât de indescifrabile sunt. Aceste tabele ar trebui să conţină evidenţa pe judeţe a copiilor dispăruţi, din 1990 şi până în prezent, date pe care deputatul USR Daniel Popescu le-a solicitat, printr-o interpelare adresată ministrului de interne.

Secretarul de stat Bogdan Despescu, cel care îşi asumă sub semnătură răspunsul trimis Parlamentului, a omis să precizeze că, din datele furnizate de IGPR către MAI, au fost voit eliminate 28 de fişe. Sunt cele care conţineau informaţii despre dispariţiile de minori pe fiecare an în parte.    

Recomandări

13 români, dați dispăruți în inundațiile din Spania, anunță MAE

Căci, conform explicaţiilor din subsolul lor, tabelele conţin fie sesizările de dispariţii înregistrate într-un an, fie revocările, adică numărul de cazuri rezolvate. Din 1991 şi până în 2001 ni se spune doar că au fost 0 (zero) revocări. Liniuţă. Vid. Nici n-au existat cazuri de copii dispăruţi.

Iar din 2002 şi până în prezent, MAI raportează doar revocările, fără să dezvăluie şi numărul de sesizări primite. Şi face asta intenţionat, căci diferenţa ar dezvălui numărul de cazuri rămase active. Şi ar strica toată algebra bilanţului în care ministerul se laudă cu  cazuri rezolvate, fără să ne spună şi câte dosare a avut sau încă mai are în lucru.

Când dispare şi sesizarea dispariţiei

O singură scăpare există în răspunsul MAI: anul 1990, când ni se spune că au fost căutaţi 7 copii. În acelaşi an, informează autorităţile, au fost revocate 0 (zero) cazuri. Sunt 7 cazuri active, la care poliţia lucrează din greu, de trei decenii?! Niciunul dintre copiii dispăruţi în 1990 nu mai este căutat azi. 

În plus, datele pe care MAI le-a trimis în Parlament sunt incomplete şi acoperă doar 15 judeţe plus Bucureştiul. Aici au fost sesizate dispariţiile celor 7 copii şi, cel mai probabil, singurii dintre ei rămaşi negăsiţi sunt Darabont Tibor şi Carp Lucian. Ambii aveau aveau 8 ani atunci când au dispărut din faţa blocului. 

Recomandări

Guvernul vrea să înlocuiască sobele tradiționale ale românilor cu pompe de căldură. „Costurile sunt enorme”, spun specialiștii

Dar alţi patru copii despre care nu se mai ştie nimic de 30 de ani s-au evaporat cu totul din statisticile poliţiei:

● Surdoaia Florin avea 10 ani şi era un copil instituţionalizat. În iunie 1990, Florin a fugit de la Şcoala Ajutătoare nr.11 din Bucureşti, unde era elev în clasa a-III-a. În 2007, fişa lui de dispariţie era la Poliţia Sectorului 4.

Astăzi, sesizarea dispariţiei lui a dispărut şi ea din evidenţele poliţiei.

● Boţi Saveta avea 1 an şi 2 luni la 19 aprilie 1990, când a dispãrut din Reşiţa. Iar Boboloacă Grigore, care a dispărut, în aceeaşi zi, din faţa unui magazin alimentar din Caransebeş, avea 5 ani. 

Datele despre ambii copii au fost furnizate de IPJ Caraş Severin în 2007. Astăzi, în evidenţele poliţiei nu mai sunt nici măcar sesizările dispariţiilor lor. 

● Calo Nicoleta avea 2 ani şi jumătate când a dispărut din Târgu Mureş, în octombrie 1990. În 2005, cazul ei figura activ la IJP Bistriţa-Năsăud. 

Recomandări

Câți bani au cheltuit principalii candidați la președinție pe Facebook și Instagram pentru promovare în precampania electorală

Copiii dispăruţi stricau statistica urmăriţilor

”Copiii dispăruţi sunt trecuţi la totalul persoanelor urmărite de poliţie. Sunt adunaţi la un loc cu cei căutaţi pentru că au comis diverse infracţiuni sau pentru că se sustrag de la executarea pedepsei cu închisoarea. Iar numărul mare de copii dispăruţi strica statistica, eram pe primele locuri în Europa la numărul de urmăriţi”, spune poliţistul.

În 2007 s-a dat o dispoziţie (n.r. – Dispoziţia IGPR nr. 76/2007/13.09.2007) pentru trecerea cazurilor vechi în evidenţa pasivă. Era singura modalitate prin care se putea scădea numărul urmăriţilor. Şi, de atunci, toate dosarele mai vechi de 20 de ani au fost îngropate.

Poliţist de la Urmăriri:

Şansa de a mai descoperi ce s-a întâmplat cu zeci de copii a fost ucisă de vanitatea celor care au decis că trebuie să dea bine în poza de bilanţ. Nu contează cum şi nici pe ce apasă talpa lor, când urcă. N-au privit chipurile acestor copii, nu s-au uitat la vârsta lor şi nici la faptul că unii dintre ei au dispărut în împrejurări suspecte. Că există varianta ca ei să fi fost ucişi, iar trecerea în evideţa pasivă ar putea însemna acoperirea unei crime.

Fetiţa care a dispărut cu banii de înghețată

Varga Ecaterina (foto) avea 8 ani şi a dispărut la 29 aprilie 1998 din centrul satului Boghiş (Satu Mare). Era ora 18:00, iar fetiţa avea la ea 2.000 de lei (n.r. – un sfert din valoarea unui dolar american, pe vremea aceea). Mergea să-şi cumpere îngheţată.

După o lună şi jumătate, din Boghiş a dispărut o altă fetiţă: Sabina Renata Meşterca (6 ani). Două zile mai târziu, Sabina a fost găsită moartă, pe un câmp de la marginea satului. Otto Varadi a recunoscut că a ademenit fetiţa în acel loc, unde a violat-o şi a sugrumat-o. 

Expertiza genetică, efectuată în premieră în România în acest caz, a probat, fără niciun dubiu, că Varadi este criminalul. În 2001 el a fost condamnat la 28 ani de închisoare.

Dar cazul primei fetiţe dispărute, Varga Ecaterina, a rămas nerezolvat, ani la rând. Iar apoi a fost îngropat în evidenţa pasivă.

Anchetă moartă în cazul fraţilor dispăruţi din Bucureşti 

Ionela şi Cristian Alecsa au dispărut la 11 noiembrie 1998. Fetiţa avea numai 2 ani, iar băiatul (foto) – 8. Locuiau cu mama lor în sectorul 6 din Bucureşti, iar cel care a reclamat dispariţia copiilor, după trei zile, a fost preşedintele asociaţiei de locatari.

Când a sunat la poliţie, bărbatul a declarat că, atunci când a întrebat-o pe mamă unde-i sunt copiii, ea a spus că, după o ceartă cu soţul, i-a luat şi i-a lăsat la poarta unui orfelinat. Audiată de poliţişti, femeia a susţinut că, în noaptea în care copiii au dispărut, ea a plecat de acasă, lăsându-i pe cei mici cu tatăl lor, şi că, atunci când s-a întors, nu i-a mai găsit. 

La rândul lui, tatăl le-a declarat anchetatorilor că în seara de 11 noiembrie, a fost în vizită la soţie, pentru a le duce de mâncare celor mici, dar a plecat după câteva ore, iar Ionela şi Cristian au rămas cu mama lor. 

Abia la 20 noiembrie, poliţiştii au mers să cerceteze apartamentul din care dispăruseră cei doi copii. Au găsit uşa asigurată cu lanţ, iar pe mama copiilor leşinată pe pat, cu un tub de pastile lângă ea. Alături, era un bilet de adio, în care scrisese că tatăl şi-ar fi violat fiica şi ar fi răpit copiii. Femeia a fost dusă la spital şi salvată.

Tatăl copiilor a fost dus la poligraf şi depistat ”nesincer”. Şi asta a fost toată ancheta. Azi, cazul fraţilor Alecsa este istorie.

Comisia parlamentară pentru anchetă şi proiectul de lege al MAI

Sunt zeci de copii cu poveşti la fel de tragice. Că azi nu-i mai caută nimeni e şi vina poliţiei, dar e şi vina noastră. Pentru că nu dăm deloc semne că ne pasă. Nu ne revoltă şi nu punem presiune pe cei care se prefac că fac. 

Cel mai bine ne pricepem noi, ca naţie, să ne prefacem că facem. De la ”am depăşit producţia la hectar”, e un mizilic să măsluim cifre şi să sustragem tabele, doar ca să dăm bine la bilanţ. Simulăm că suntem preocupaţi şi că avem conştiinţă şi nici nu băgăm de seamă când începem să ne dezumanizăm.

La Camera Deputaţilor sunt în toi lucrările Comisiei parlamentare pentru anchetă privind situaţia cazurilor copiilor dispăruţi. ”Din audierile de până acum, a reprezentanţilor Ministerului Afacerilor Interne şi Autorităţii Naţionale pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, Copii şi Adopţii, vedem că nu sunt definite clar rolurile, competenţele şi responsabilităţile autorităţilor abilitate”, spune deputatul Daniel Popescu.

Observ cu dezamăgire că există o anumită presiune de a încheia ancheta cu o serie de recomandări şi propuneri legislative şi sunt foarte surprins de atitudinea pe repede-nainte de care se dă dovadă în activitatea Comisiei.

Deputatul Daniel Popescu:

Ştiţi care va fi rezultatul anchetei Comisiei? Se va propune trimiterea în Parlament a unui proiect de lege privind căutarea persoanelor dispărute, proiect pe care MAI îl ţine la dospit din decembrie 2019, când l-a pus în dezbatere publică. 

Acest proiect – în ansamblu, unul bun – prevede că, în cazul unui copil dispărut, dosarul intră în evidența pasivă după 7 ani de la data când acel copil a devenit major. Iar după 20 de ani de la trecerea în evidența pasivă, dosarul se clasează.

În România, Daniel Barter, un băieţel de 4 ani dispărut în 1959, ar fi fost trecut până acum în mama evidenţelor pasive. În SUA, FBI-ul încă îl caută. Pentru că sunt unii care spun ”noi nu renunţăm niciodată şi nu lăsăm pe nimeni în urmă”.

Noi ne lăsăm în urmă copiii.  

Urmărește-ne pe Google News