ComenteazăTessa Dunlop este o jurnalistă și autoare din Marea Britanie, care are o strânsă relaţie cu România. A realizat numeroase reportaje despre ţara noastră şi despre românii care trăiesc şi muncesc în Marea Britanie. Ea va colabora, de acum înainte, cu Libertatea, unde îi veți putea citi textele, începând cu această opinie, într-un efort comun de informare a publicului. Despre ea puteţi citi mai mult aici.
Paul a intrat in autoizolare de aproape o săptămână. “În casă e dezordine și eu sunt încă în pijamale”. Locuiește în București și, până în acest moment, în România nu a avut loc niciun deces din cauza COVID-19.
Totuşi, țara a intrat în stare de urgență, copiii nu mai merg la şcoală și emisiunea LUMEA AZI de la TVR1, unde am discutat despre reacția Marii Britanii la coronavirus acum două săptămâni, a fost suspendată. Paul este un tânăr sănătos şi consider că izolarea lui este prematură și nesustenabilă pe termen lung. El e indignat: „Lăsând oamenii să-şi ducă viaţa viaţa aproape ca normal, Marea Britanie îşi pune sistemul de sănătate în pericol de colaps. Este o loterie”.
Am văzut această opinie repetată pe internet și argumentată zgomotos în cercurile îngrijorate ale englezilor liberali. În condiții normale, acei liberali sunt tribul meu politic, dar coronavirusul ne obligă să găsim o nouă normalitate.
Până acum o lună, m-a revoltat ideea că Boris Johnson este prim-ministru. Cap de afiş al Brexitului, pare că a aruncat în gol reputaţia Marii Britanii pentru beneficiul propriei cariere politice. Dar periplul anevoios al Brexitului l-a imunizat la panică. Deci poate modul în care guvernul lui abordează această necunoscută care este coronavirusul este cel mai bun.
Sfaturile autorităţilor care au început cu Johnson spunându-ne ca e nevoie să ne spălăm pe mâini exact cât timp ne trebuie ca să cântăm “Mulţi ani trăiască” au fost dublate de alte eforturi: în ultimele 24 de ore, ni s-a spus să evităm toate contactele nenecesare din baruri şi cluburi, persoanele cu simptome intră în izolare la domiciliu 14 zile şi toate adunările mari de oameni au fost interzise.
Dar școlile sunt deschise, la fel ca majoritatea spațiilor și instituțiilor publice, şi nu avem o carantină generală, ca în alte țări precum Italia și Spania.
Mulți, inclusiv Organizația Mondială a Sănătății, au criticat abordarea Marii Britanii. Dar această pandemie este o ecuaţie necunoscută: unele predicții sugerează că apogeul infecției ar putea avea loc la sfârșitul lunii mai, alți oameni de știință sunt de părere că vor mai muri oameni din această cauză şi în 2021.
Ceea ce știm sigur este că acest coronavirus este extrem de infecțios și potențial fatal pentru oamenii în vârstă care au probleme de sănătate preexistente. (Cei 55 care au murit până acum în Marea Britanie aveau între 59 și 93 de ani, cu diverse afecţiuni cronice). Într-o societate globală, extrem de mobilă, suprapopulată, coronavirusul nu poate fi eradicat (până se descoperă un vaccin – poate la anul), deci întrebarea care trebuie pusă este: cum putem controla situaţia?
Abordarea actuală a Marii Britanii (bazată pe sfaturile comunității noastre științifice și medicale) este de a reduce ritmul infectărilor până la un nivel ce poate fi controlat, de a-i proteja pe cei cu cel mai mare risc, permițând simultan societății să funcționeze. Ministerul Sănătății a sugerat că în câteva săptămâni cei cu vârste de peste 70 de ani și cei cu anumite probleme de sănătate ar trebui să se autoizoleze timp de patru luni.
Acest lucru va necesita o planificare considerabilă. (Bătrânii și cei vulnerabili au nevoie de mai mult ajutor decât orice alt grup.) Mulți nu cred că Guvernul nostru face ce trebuie, nici că se mişcă suficient de rapid, dar într-o democrație occidentală, în care oamenii sunt obişnuiţi să decidă pentru ei înşişi, restricțiile trebuie pară proporţionale cu ameninţarea pentru ca ele să funcţioneze. Comparațiile cu China totalitară sunt inutile. La fel sunt, din motive foarte diferite, şi comparațiile cu România. Virusul este același, condițiile locale nu sunt.
Rata deceselor de COVID-19 în Marea Britanie este în urma Italiei, Spaniei, Franţei parţial şi pentru că avem un Sistem Naţional de Sănătate puternic centralizat, care a fost bine echipat pentru a urmări cazurile iniţiale şi de a le izola. Cu unele dintre cele mai închegate sisteme de cercetare şi medicale (astăzi susţinute şi de cei 9,000 de doctori şi personal medical de origine română), capacitatea noastră de a face faţă unei pandemii este mai mare decât a României.
Aşa-numita lipsă de reacţie a guvernului britanic este de fapt o abordare atent gândită (nu mereu bine explicată) bazată pe capacitatea Marii Britanii de a face faţă unei pandemii despre care experţii spun că, în final, ne va infecta oricum pe cei mai mulţi dintre noi.
Având acest lucru în vedere, eu şi fiica mea (elevă în şcoala generală) ne vom lua măsurile de precauţie să îi protejăm pe ceilalţi. Vom evita în special întâlnirile cu mama mea din Scoţia (76 de ani cu probleme cronice de sănătate).
Când îmi voi ajuta prietenii mai în vârstă, voi menţine o durată scurtă a vizitelor şi o distanţă sigură de 2 metri până când aşa-zisul vârf al pandemiei va trece. Ca să compensez absenţa din viaţa lor, am redescoperit bucuria de a scrie scrisori şi mai mereu vorbim la telefon.
Înțeleg de ce România, o ţară cu un serviciu de sănătate mai puțin dezvoltat și atât de expusă Italiei și știrilor de acolo, a adoptat măsuri mai drastice atât de devreme.
Sper că întârzierea în rata infectărilor va da ţării voastre şansa de a-şi mări numărul de paturi de spital şi structurile asistenţă socială. Dar îmi fac griji că, exact atunci când propagarea virusului va creşte, veţi fi deja obosiţi de atâtea restricţii, copiii vor dori să meargă la şcoală, iar adulţii vor avea nevoie să revină la muncă.
Paul deja se gândeşte să iasă din autoizolare. Nimeni nu poate trăi pe o insulă pustie.
(Pe Tessa Dunlop o puteţi citi, în limba română, şi pe Facebook)