ComenteazăO inepție uriașă începe să fie vehiculată în spațiul public și să se infiltreze pe agenda guvernamentală – tăierea salariilor bugetarilor. Deja Ministrul Muncii, Violeta Alexandru, a admis că Guvernul ia în calcul tăierea salariilor bugetarilor, după ce Florin Cîțu anunțase cu câteva zile înainte că va trebui să suportăm cu toții costul acestei crize și să dăm dovadă de solidaritate.
E o înțelegere profund greșită a ideii de solidaritate, dar și a mecanismelor economice. Dacă va recurge la tăierea salariilor bugetarilor, guvernul PNL va pica și testul de etică, și cel de economie, demonstrând că nu a învățat nimic din lecția amară a austerității din 2010-2011.
Un cerc vicios al scăderii cererii
Datele oficiale ne arată că peste un milion de contracte de muncă au încetat sau au fost suspendate de la debutul stării de urgență. Indiferent că vor primi sau nu ajutor din partea statului – iar unii nu vor primi niciun sfanț – toți acești oameni vor suferi o diminuare drastică a puterii de cumpărare. Milionului de contracte de muncă suspendate i se adaugă alți nenumărați lucrători la negru din sectorul serviciilor, care nu figurează în nicio statistică oficială, dar care de câteva săptămâni nu mai au de lucru.
Efectul acestei diminuări draconice a veniturilor e previzibil – o scădere a cererii și, deci, a consumului. Scădere a consumului care la rândul ei va adânci și mai mult criza economică – confruntate cu o cerere în scădere, tot mai multe alte afaceri vor întâmpina probleme, fiind nevoite să își reducă activitatea și să trimită oamenii în șomaj, ceea ce va duce la o reducere și mai mare a cererii și tot așa. O dată declanșat, acest mecanism auto-distructiv nu poate fi oprit de la sine, adâncind hăul economic.
Singurul mod în care cercul vicios poate fi spart este stimularea cererii, prin scheme de investiții publice, care generează locuri de muncă, dar și prin infuzii de bani în rândul populației (ceea ce se cheamă stabilizatori automați). Așa s-a produs ieșirea din Marea Recesiune de la 1930 – printr-un keynessianism virulent, în care statul a preluat frâiele economiei, relansând producția și stimulând cererea agregată.
Dacă guvernul comite acum, în 2020, greșeala făcută în 2010, și taie salariile, nu va face decât să reducă și mai mult puterea de cumpărare a populației, sugrumând cererea și accentuând depresiunea economică. Pe termen foarte scurt, cheltuielile din visteria publică vor fi reduse și deficitul public diminuat; pe termen mediu, însă, această mișcare ne va exploda în față și ne va face economia praf.
Solidaritatea mai vine și de sus în jos, nu doar invers
După ce a produs nenumărate suferințe umane și tot la fel de multe prejudicii economice, austeritatea a fost declarată chiar de FMI ca fiind o strategie păguboasă. Guvernele occidentale, de stânga sau dreapta, par să își fi însușit lecția amară a crizei din 2008 – în loc să opereze tăieri, ca atunci, guvernele varsă azi bani în economie. Numai Guvernul PNL pare încremenit în timp, în paradigmă prăfuită a austerității băsiste, care a făcut și riscă să facă în continuare milioane de victime.
Desigur, apare întrebarea – de unde bani? Și aici ajungem la ceea ce spunea Florin Cîțu – avem nevoie de solidaritate. Din păcate, însă, modul în care Cîțu și unii liberali înțeleg noțiunea de solidaritate ne amintește de celebra zicală cu „să moară și capra vecinului”. Pentru liberali, solidaritatea nu pare să însemne ajutorarea celui aflat la ananghie, ci penalizarea celui care nu a ajuns încă la fund.
Nu de ”să moară capra vecinului„ avem nevoie acum, ci de solidaritate reală între cei care sunt loviți și cei care au mai mult decât e nevoie. Or, în nici un caz nu putem considera bugetarii, în ansamblul lor, ca fiind niște îmbuibați, deși evident asta e imaginea pe care o moștenim de pe vremea lui Traian Băsescu și pe care mulți o cultivă în continuare.
Datele pe anul 2019, obținute de la Inspecția Muncii, ne arată că din totalul de aproape un milion și jumătate de contracte de muncă existente în sectorul public, un milion de contracte aveau o valoare netă mai mică decât echivalentul coșului de consum pentru un trai decent, care în 2019 era de 2.621 lei pe lună. Altfel spus, două treimi dintre bugetarii României au un salariu care nu le asigură un nivel de viață decent. De la ei să cerem solidaritate?
Oare nu cumva este momentul să facem ceea ce trebuia făcut demult și anume să îi taxăm mai mult pe cei care câștigă mai mult? Că îi spunem impozit progresiv pe venit, pe avere și pe profit, că îi spunem taxă de solidaritate, nu prea contează – important e să se facă. Important e ca cei care au să împartă cu cei care au mai puțin sau nu au deloc.
Unde duce individualismul
Miza nu sunt doar banii câștigați la buget, ci și schimbarea întregii filosofii pe care se întemeiază contractul social post-comunist, în care nimeni nu datorează nimănui nimic, fiecare e pe cont propriu, iar singura formă de raportare la celălalt e ”să moară și capra vecinului”, pe care o promovează Cîțu de la înălțimea fotoliului său ministeriabil.
Unde duce această filosofie vedem acum, în momentele de restriște, în care de teamă că ceilalți, vecinii, nu se vor gândi la binele nostru, am cerut cu disperare să iasă armata pe străzi ca să asigure respectarea restricțiilor impuse. Vedem acum, când după ani în care am aruncat cu noroi în bugetari, o mică parte din medici refuză să se comporte ca niște eroi și se gândesc la binele propriu înaintea binelui comun.
Este momentul ca în lupta noastră cu coronavirus să ne luăm la trântă și cu celălalt virus – al individualismului feroce și al lipsei de solidaritate. Pentru asta, însă trebuie să renunțăm la reflexele băsiste, bune de aruncat la coșul de gunoi al istoriei. În caz contrar, vom câștiga bătălia cu coronavirusul, dar vom pierde războiul cu noi înșine.
Foto principala: Codrin Prisecaru