ComenteazăMă bucură topurile de film, muzică, mă bucură și cele de cărți, deși îmi dau impresia că mai sunt doar câțiva care citesc – restul scriu. Sunt un semn că diverse forme de artă prind încă la marele public. Să strigăm tare deci ce-am văzut, ce ne-a plăcut, ce ne-a dezamăgit.
Mențiune specială
Death to 2020 / Jos cu 2020! (r: Campbell/Mathias)
E produs și scris de creatorii ”Black Mirror”, Charlie Brooker și Annabel Jones. Din păcate, Brooker suferă de pandemia artistică numită ”netflixită”. Cum a ajuns la Netflix i s-au înecat istețimea și puterea satirică.
În felul lui genial, Brooker o nimerește și când o dă de gard: pentru că ce e mai esențial pentru 2020 decât gluma obosită, continuă, devoratoare de pe rețelele de socializare. Moarte și glume. Moartea ca o memă. Cimitirul vesel online. Râsul forțat îi e intim rețelei de socializare așa cum îi sunt intime și pozele cu pisici sau selfie-ul cu buzele țuguiate.
Top 13
13. City Hall – regia: Frederick Wiseman
E un documentar care încearcă să prindă ceva din sutele de rotițe ale puterii din administrația locală din Boston. Nu e investigație, poți ușor să zici că e o plictiseală de 4 ore și jumătate. Dar rămâi după filmul ăsta cu niște lecții trasate clar: limbajul specific al puterii, al civismului, al polițienismului, toate par din beton, toate par că nu mai mișcă nimic, deși, imperceptibil, mișcă totuși câte ceva.
L-am văzut pe primul loc în topul oamenilor de la Cahiers du Cinema. De aia l-am vizionat cu atenție. Și de aia sunt bune topurile chiar și în cele mai rarefiate zone ale criticii de film, că așa mai ajung și la mine filme speciale.
Atenție, Wiseman trebuie urmărit cu întregul său proiect de a descrie funcționarea unor instituții. Partea cu primăria e doar o piesă din puzzle. (Citiți-i acest interviu)
12. Mignonnes / Micuțele dansatoare- regia: Maïmouna Doucouré
Adolescente și preadolescente față în față cu rețelele sociale, dar și cu vechile realități ale chinului din familiile sărace, unde speranțele copiilor sunt filtrate pe instagram și lovite apoi dur de statutul social, ăla real. Filmul a provocat scandal printre niște minți ruginite, cum că prezintă copii în ipostaze nepotrivite. Da, bre, asta era ideea să vă prezinte în film ce nu vreți să vedeți cu ochii voștri, sub nasul vostru.
11. The Last Dance / Ultimul dans – regia Jason Hehir
Documentarul despre Jordan a venit la țanc să suplimenteze golul lăsat de întreruperea NBA-ului, din cauza pandemiei. Încă o tonă de granit pusă la soclul lui Air Jordan. Un documentar ne-critic, mai mult publicitar, dar cu două mari calități: e totuși cu mult baschet jucat de unul dintre cei mai mari și e totuși plin de filmări inedite de vestiar pe care le poți interpreta apoi cum vrei. M-a impresionat profund profilul tiranico-workohoolic al lui Jordan, îngerul ăsta sportiv care părea în ‘90 că s-a născut cu mâna pe semnul de la Nike.
10. The Way Back – regia: Gavin O‘Connor
Clișeele te înalță artistic dacă sunt executate impecabil. Așa se întâmplă aici. Ben Affleck joacă antrenorul alcoolic al unei trupe de baschet de colegiu, echipă slabă, fără nicio șansă. Are loc mobilizarea, lucrurile se schimbă. Ceva asemănător cu binele învinge, cred. Bun.
9. Ya no estoy aqui / Nu mai sunt aici – regia: Fernando Frias
L-am găsit pe lista favoritelor lui Pedro Almodovar. Și are dreptate, filmul e superb. Intră sub piele moda cumbia din Monterrey, tulbură prin împletirea factorului cool cu sărăcia și moartea; un joc de culori în Mexic e urmat de un joc de griuri în New York; actor principal (Daniel Garcia) de o expresivitate incredibilă.
8. Sputnik – regia: Egor Abramenko
Nu m-am gândit că Uniunea Sovietică a ascuns și niște extratereștri ucigași, deși am învățat de la HBO că la Cernobîl putea fi stins reactorul cu mai mult anticomunism. Extratereștrii KGB-iști, gen, îmi lipseau din coșmaruri. Era o idee tipică de Hollywood. Și totuși au executat-o rușii, că știu și ei cu banii și comerțul. Filmul nu e rău. Suspans cu o variațiune de monstru tip Alien (referința e străvezie la Alien adevăratul, monstrul lui Ridely Scott).
La capitolul acțiune și suspans e cam ce am văzut mai bun anul ăsta. În plus, am simțit nevoia să pun ceva rusesc în top, ceva care să nu fie ”Beanpole”, superba snobărie a lui Kantemir Balagov – unele filme îți scot ochii cu superbitatea lor.
7. Druk / Încă un rând – regia: Thomas Vinterberg
Comedie depresivă cu Mads Mikkelsen, plină de umanitate, de finețe în dialoguri și cu pasaje care-ți pun cu forța pe față un zâmbet inteligent. Fiica regizorului, Ida, ar fi trebuit să joace în film, ea i-a și povestit despre cultura alcoolului printre tinerii din ziua de azi. Imediat după ce filmările au început, Ida Vinterberg a murit într-un accident de mașină. Avea 17 ani. Nu judeci un film după astfel de tragedii. Dar pe mine m-a impresionat, cunoscând contextul, încercarea regizorului de a injecta pe final un optimism sintetic în personajele sale. Sinteticul e mai bun decât naturalul.
6. Malmkrog – regia: Cristi Puiu
M-a făcut Puiu să citesc cartea aia obosită a lui Soloviov, după care e făcut ”Malmkrog”? M-a făcut. M-a făcut Puiu să râd în hohote pentru că la un moment dat vin slujitorii și îi împușcă pe aristocrații și burghezii rătăciți în filozofeli prețioase? M-a făcut, deși intenția filmului era fix inversă acestei stări. De aia e Puiu bun. Îi ies filmele, deși pornește de la intențiile cele mai greșite.
5. Colectiv – regia: Alexander Nanau
”Colectiv” e în mai toate listele scurte ale criticilor, publicațiilor sau premiilor care contează în lumea asta. Din păcate, filmul nu a născut dezbaterea pe care ar fi meritat-o în România. Și ar fi trebuit să fie fără menajamente. Subiectul tragic, incendiul de la ”Colectiv”, inhibă, nu te lasă să te apropii, dar tocmai acest stop trebuie depășit. Pentru că dincolo de imaginile incredibile, de documentarea muncii la un ziar stă o profundă poziționare ideologică, nu știu cât de accesibilă publicului din afara țării. În festivaluri rămân miza estetică, accesul camerei în culisele unor investigații de presă. Înăuntru, în România, rămâne, fix ca în cazul ”Morții domnului Lăzărescu”, un anumit tip autocolonizator de a ne vedea noi pe noi înșine.
Cu alte cuvinte, în timp ce publicul vestic se regăsea în stilul relatării și în deznădejdea provocată de boală, moarte și sistem, noi ne regăsim în excepționalismul nostru. Ei văd suferința universală în film, noi vedem suferința ”cu specific românesc”.
Defectul filmului, care se va vedea din ce în ce mai strident cu trecerea anilor, stă în alăturarea lui Vlad Voiculescu de ancheta echipei lui Tolontan. Într-un fel, este povestea colonizării cauzei bune de către o mișcare de dreapta de rit nou, care de fapt folosește problema corupției și neajunsurile sistemului pentru a le privatiza.
De altfel, lucrurile aveau să se vadă mai târziu, în toamna acestui an, fix în programul de guvernare propus de partidul lui Voiculescu, din nou ministru al sănătății.
Oricât de bun și revelator pe bucăți, teza filmului rămâne că avem un ministru al sănătății care este un outsider, luptător alături de ziariști de investigație. Or, chiar din unele frânturi din film vedem cum se ofilește instant avântul când e să faci muncă administrativă reală și să verifici toți pionii privați din industria dezinfectanților.
Un Voiculescu se va opri întotdeauna la neajunsurile sistemului public, pentru a-l orienta către piața privată. Așa e el construit ideologic și politic. Dacă un sistem nu merge, nu îl ataci legislativ, îl ataci cu buget și organizare mai bună.
Însă noua dreaptă de la noi vede, în stil complet nouăzecist, că soluția pentru orice e dezmembrarea vechiului sistem cu tot cu drepturi și vinderea la fier vechi. Avem bacterii în spitale? Să dăm mai mult spitalelor private, un răspuns dezastruos pentru o țară ca a noastră.
Un jurnalist de investigație nu ar face asta niciodată, de aceea alăturarea unei redacții cu munca ei de o echipă ministerială e profund ideologizată. Tot de aceea ”Colectiv” rămâne o mărturie complexă a ultimilor zece ani, cu tot cu defectele lui. Va fi oglinda ciobită a anilor 2010.
4. The Vast of Night – regia: Andrew Patterson
Excelent totul. Atmosfera de suspans, jocul extraordinar al Sierrei McCormick, scris impecabil. Extratereștri într-un orășel uitat de lume, în new Mexico, anii 50. Prinsă perfect dinamica specifică pentru comunitatea mică, prinsă ca într-un borcan înainte de sfârșitul umanității.
3. The Assistant / Asistenta personală – regia: Kitty Green
E despre opresiune și hărțuire la locul de muncă. Făcut fără elemente inutile ostentative, se creează treptat și eficient atmosfera distrugătoare creată de un job ultrasolicitant și de o personalitate masculină ultratoxică. Julia Garner face un rol memorabil. Mi-a plăcut mult.
2. Sorry we missed you / În absența dvs. – regia: Ken Loach
Filmul a fost lansat la Cannes în 2019, la mine a ajuns abia în 2020. Este o minunăție. Arată cât de intens cinemtografic poți să descrii ițele birocratice ale supraviețuirii și ale muncii în ceea ce se cheamă ”gig-economy”. Toată lumea vede curieri alergând peste tot, nimeni nu înțelege din ce junglă a pieței muncii răsar acești oameni. Or, unul din personajele de bază ale lui 2020 rămâne curierul. Curierul din filmul lui Ken Loach a însemnat, înainte de pandemie, o premoniție extraordinară.
1.The Hunt / Vânătoarea – regia: Craig Zobel
Film de serie B-C, dar tocmai la adăpostul unor rețete previzibilă poți nimeri un ton satiric suprem. Este un film superamuzant, violent, alert, o capodoperă a filmelor care sunt repede uitate. Și mie îmi place să pun astfel de filme pe primul loc. De altfel, 2020 nici nu merita mai mult.
Cele mai bune seriale
Un an închiși în casă a însemnat și încingerea țevilor de streaming. Serialele au fost regine. Am reținut ”Euphoria” (HBO), o coloană sonoră superbă, mai ales asta mi-a rămas în cap. ”Tales from the Loop” (Amazon Prime Video), mai ales ca alternativă SF la prostia ambițioasă ”Raised by the Wolves”. Și ”Devs”, un thriller cu fiori de Sillicon Valley.
Filme memorabil de proaste
”365 de zile”. E un ”Fifty Shades of Grey”, varianta sadic est-europeană. Femeia fascinată de miliardar intra în jocuri sado-maso-economice, așa era în celebra poveste americană. În povestea asta polonezo-transeuropeană, miliardarul e interlop, ea e sechestrată de-a binelea și începe o dragoste cu năbădăi. Nici dacă făceai brain storming cu cei mai libidinoști triști regizori din univers nu obțineai nebunia asta. E atât de prost încât merită văzut, dar fiind atât de prost nu prea poți să vezi legat mai mult de 10 minute. O provocare.
”Tenet” al lui Christopher Nolan, doamne câte așteptări au fost. Plângeam că nu aveam acces la sala de cinema să-l văd. Până la urmă l-am văzut. Cum ratează unul deștept și ambițios nu ratează nimeni. Efecte speciale superbe, cadre, cascadorii memorabile, narațiune făcută praf de ambițiile lui Nolan de a dezmembra poveștile în stil științifico-avangardist. Un eșec memorabil.