ComenteazăOlanda este o țară pe care omul a revendicat-o apelor, cu două treimi din teritoriu expus permanent inundațiilor. Aproape totul e plat, uneori sub nivelul mării, iar elevii învață amuzați că cel mai înalt punct al patriei lor, Regatul Olandei, se află pe insula Saba, în Caraibe, un deal mai înalt, de nici 900 de metri.
Dar nu despre acestea discutăm cu olandezul și cu prietena sa, româncă. Suntem doi jurnaliști, Mirela Neag și cu mine, și am fost abordați în holul rotund al sălii Pathé Tuschinski, din Amsterdam, la finalul filmului ”Colectiv”. Cuplul e mișcat de documentarul lui Alexander Nanau.
Dintr-un an întreg de viață de jurnalist, am ales acest moment din noiembrie, întâlnirea cu cei doi tineri. Greu de spus de ce. 2019 a fost divers și tulburător. A început cu investigația doctorului fals Matteo Politi și s-a terminat cu filmul de la Colectiv.
Imediat după șocul escrocului Politi, ministrul Sorina Pintea a ieșit și a spus că ”așa ceva nu s-ar putea întâmpla într-un spital public”. La o săptămână, a apărut în Libertatea cazul medicului fals de la Spitalul de Urgență Ilfov, unde un ”doctor” de asemenea fără bacalaureat luase parte la nașteri prin cezariană la spitalul public, spre oroarea mamelor care au aflat abia acum.
A fost un an greu. Filmul ascuns de autorități după Colectiv a mișcat și el oamenii. Îi văd și acum pe Adriana Nedelea și pe Cristi Coman, doi ziariști de știri cu uriașă experiență TV, cum urmăreau, perplecși, imaginile pitite atîția ani.
Am rămas, însă, la momentul întâlnirii cu cuplul din Amsterdam pentru că e ceva aici aproape imposibil de povestit.
Românca vorbește gâtuită de lacrimile cu care negociază și pierde.
”Mi-am adus aminte, dintr-o dată, de țară, de tot, de viața mea din România”, spune tânăra mică, brunetă, cu ochii încărcați de luminile candelabrelor.
Tuschinski e una dintre cele mai elegante săli de cinema ale lumii, o splendoare europeană cu mângâieri asiatice, veche de aproape un secol, atât de marcată de timp că printre draperiile de catifea și vitralii sunt lipite afișe prin care spectatorii sunt rugați să aibă unde-și țin picioarele în timpul proiecțiilor, căci pe jos mai circulă șoareci.
”Aici lucrez într-o televiziune, dar nu fac jurnalism”, povestește femeia. Lângă ea, înalt și ocrotitor, olandezul se apleacă și încearcă să surprindă câte o vorbă cunoscută în română, obicei de bucătărie din sutele de mii de cupluri mixte în care compatrioții noștri trăiesc în toată lumea.
Anul trecut, un ziar italian puncta că bărbații români sunt, numeric, prima naționalitate a familiilor mixte în care soția e italiancă.
Fata din hol continuă să vorbească despre țară. ”Și i-am zis ceva lui. Niciodată nu o să mă cunoști în întregime. Pentru că nu-mi știi limba, copilăria, glumele și prietenii”, oftează ea, vorbind din ce în ce mai repede.
Ceva din mine, o parte esențială o să rămână mereu necunoscută iubitului meu sau soțului meu din străinătate și asta mă face să înțeleg cât înseamnă pentru mine România.
Româncă stabilită în Olanda:
Tăcem. ”E atât de mult de făcut în țară și mi-e atât de dor de ce aș fi putut fi acolo”, mai spune ea. ”E nevoie să ne implicăm și noi, de aici, și noi, cei din țară”. Vorbește cu ”noi”, ca un remediu pentru dedublarea unui popor pe care doar sirienii, care fug de război, l-au depășit în creșterea ritmului migrației. Tăcem în continuare pentru că nu mai putem adăuga nimic.
În jur, se aud multe voci în română. Medicul Camelia Roiu, Tedy Ursuleanu, contabila Nicoleta Ciobanu de la spitalul Malaxa, familia Hogea, toți acești oameni curajoși sunt înconjurați de compatrioți care îi ating așa cum atingi ceva drag din trecutul tău.
Fețele mulțimii sunt scrutate de lumina aurie care coboară din tavanul pictat. Nu există români din țară și români din străinătate. Există Crăciun pentru toți.