Creșterea ratei dobânzilor sau cum o decizie a BNR riscă să producă mai mult rău decât bine pentru economie

Practic, atunci când se majorează rata dobânzii, se scumpește prețul banilor. Companiile și persoanele fizice se vor împrumuta mai scump. Când populația se împrumută mai scump, cheltuie mai puțin și asta duce la scăderea consumului, care se presupune că alimentează inflația. Companiile, la rândul lor, vor investi mai puțin, deci locurile de muncă se vor împuțina și șomajul va crește. De ce e nevoie însă să crească șomajul? Pentru că asta duce la scăderea puterii de negociere a angajaților – atunci când o sută de șomeri stau la poarta fabricii, nu mai ai tupeu să ceri majorări de salarii. Salariile reale vor scădea, consumul va scădea, prin urmare inflația se va domoli. 

Asta ne spune teoria economică. Sau ca să fim mai exacți, o teorie economică pusă recent în discuție sub presiunea unor realități la care puțini se așteptau. Asta pentru că teoria respectivă e valabilă cu o condiție – aceea ca inflația să fie generată de veniturile în creștere ale populației, deci de o cerere disproporționat de mare în raport cu oferta din partea ei. 

În ciuda credinței unora însă, recentul val inflaționist nu pare să fie cauzat de o creștere a veniturilor. Opinia conform căreia inflația din ultimul nu e cauzată de creșterea veniturilor se impune tot mai mult. Într-un raport publicat în luna decembrie, laureatul Premiului Nobel pentru economie, Joseph E. Stiglitz și o altă economistă, Ira Regmi, demonstrează că inflația actuală e provocată de șocurile suferite pe partea de ofertă, nu de o creștere a cererii de consum ca urmare a creșterii veniturilor.

Recomandări

Dosarul asasinatului de la Arad. Lipsurile care au dus la eliberarea suspecților și cine este marele absent din boxa arestaților

Lanțul slăbiciunilor din cutia de ravioli

Se știe că lanțurile globale de aprovizionare au fost perturbate încă din timpul pandemiei de COVID-19, iar războiul din Ucraina a produs noi șocuri. Economiile în care trăim sunt interconectate – până și cea mai banală cutie de ravioli e produsă cu ingrediente care provin din opt state, începând cu Brazilia, sursa materiei prime pentru cutiile de aluminiu, ori România, unde se produce carnea de porc, Portugalia, de unde vin roșiile și terminând cu Ucraina, de unde se procură grâul pentru făină. Pandemia a pus presiuni uriașe pe lanțurile de aprovizionare globale, care au crescut prețurile. Inadecvarea ofertei la nouă structură a cererii a dat posibilitatea companiilor care puteau furniza bunurile sau serviciile deficitare să își umfle profiturile alimentând inflația. 

Criza energetică și explozia prețurilor la energie în special după războiul din Ucraina a inflamat și mai mult costurile, contribuind și mai mult la creșterea prețurilor. Nu în ultimul rând, goana după profituri mai mari a companiilor, despre care am scris într-un articol publicat în urmă cu câteva luni, este responsabilă de inflația galopantă. 

Recomandări

Trei măsuri arbitrare ale regimului comunist au cauzat catastrofa de la Certej. Un munte de nămol și cianură a îngropat de vii 89 de oameni

Inclusiv BNR recunoaște că problema e la ofertă

Acest lucru nu e un secret – inclusiv Banca Națională a României admite că tendința inflaționistă cu care ne confruntăm e alimentată „în principal de factori de natura ofertei, respectiv presiuni asupra costurilor de producție ale companiilor (în special cele cu energia și materiile prime)”. 

Presiunile inflaționiste, constată ultimul raport asupra inflației al BNR, din noiembrie 2022, sunt provenite pe filiera costurilor de producție, iar transmisia lor relativ rapidă în prețurile de consum e facilitată de reziliența cererii (mai ales la mărfurile alimentare). Cu alte cuvinte, companiile au transferat costurile crescute de producție în prețuri mai mari, iar populația a continuat să cumpere produsele chiar dacă acestea se scumpiseră. Populația a continuat să cumpere pentru că atunci când e vorba de alimente, nu poți renunța la a cumpăra hrană, iar marjă de manevră e mică sau, în limbaj economic, cererea e foarte puțin elastică. Or, peste 80 la sută din avansul inflației CORE2 ajustat a fost imprimat de componenta alimentelor procesate, mai spune BNR. 

Și atunci, dacă inflația e în cea mai mare parte cauzată de partea de ofertă, și nu de o creștere a veniturilor populației, cât de eficientă este politică băncilor centrale de a majora rata dobânzii? Această măsură are sens, cum spuneam mai devreme, în cazurile în care inflația e provocată de o creștere accelerată a salariilor și veniturilor. 

Recomandări

Șofer român de TIR blocat trei zile pe autostrada distrusă de inundațiile din Spania: „Nici în războiul din Iugoslavia nu am văzut așa ceva”

Atunci când inflația e generată pe partea de ofertă, și nu de cerere, ne spun Stiglitz&Regmi, este îndoielnic că politica băncilor centrale de majorare a dobânzii are vreun efect de temperare a inflației. Eventual, o astfel de politică monetară poate reuși doar dacă poate să producă un efect de contractare economică atât de mare, încât rata șomajului să crească suficient de mult pentru a reduce semnificativ cererea agregată. Riscul în acest caz e să producem un rău mai mare decât cel cu care luptăm. 

Întrucât în prezent presiunile inflaționiste nu vin dintr-un exces de cerere, ci din șocurile provenite pe partea de ofertă, restrângerea cererii nu prea are legătură cu sursa problemei. Oare nu cumva e ca și cum un pacient ar suferi de dureri de spate și medicul l-ar trata pentru dureri de cap? Din contră, majorarea ratei dobânzii poate accentua problemele. Prin reducerea accesului la finanțare al companiilor, problemele existente pe partea de ofertă se pot adânci și mai mult. Scumpirea creditelor va face unele companii reticente la investiții, iar altele pur și simplu vor intra în insolvență sau vor falimenta. (De exemplu, în primele 11 luni ale anului trecut, numărul insolvențelor a crescut cu peste 10% față de anul 2021). Astfel încât oferta de bunuri și servicii, deja problematică, se va împuțina și prețurile vor crește, în loc să scadă.  

Efectele majorării dobânzii

Care sunt până acum efectele politicii BNR de majorare a dobânzii în anul 2022 de la 1,75% la 6,75%? Ne răspunde tot BNR: creșterea economică a încetinit semnificativ în ultimele două trimestre ale lui 2022, în special în ultimele trei luni ale anului. Creditele acordate sectorului privat au continuat să descrească. Deloc surprinzător în aceste condiții, intențiile de angajare ale companiilor s-au redus din nou, în decembrie, în timp ce deficitul de forță de muncă raportat de firme a stagnat. Și, iarăși deloc surprinzător, rata șomajului a înregistrat o ușoară creștere!  

Între timp, o astfel de politică monetară impune costuri inegale și inechitabile – cei cu venituri mici au cel mai mult de suferit, fie pentru că li se majorează ratele pe care le au de plătit sau nu își permit să contracteze credite din cauza dobânzilor prea mari, fie pentru că decelerarea creșterii economice restrânge locurile de muncă. Costuri despre care nu vorbește nimeni la noi, așa cum nimeni nu pune la îndoială ultraortodoxia politicii monetare a BNR. 

E timpul să purtăm o dezbatere despre limitele politicii monetare și ortodoxia economică care domină discursul public și făptuirea politică. De fapt poate nu ortodoxie economică este cuvântul cel mai potrivit. E vorba de un primitivism entuziast care aplică degajat niște rețete monetariste deja perimate, ce, am văzut, sunt repudiate în contextul actual ca soluție până și de Stiglitz, care, departe de a fi vreun radical heterodox, e un membru reputat al establishment-ului în materie de gândire economică.

E acel primitivism mecanic și lipsit de suplețe, inteligență și sensibilitate socială pe care ni-l aducem aminte din brutalii ani 90, când pasiunea pentru formulele neoliberale în materie de soluție economică a produs dezastru social și contracții economice istorice. 

Ca și în anii 90 singurul actor care acționează decis să corecteze dezechilibrele macroeconomice e Banca Națională. O face consecvent și uneori coerent, așa cum știe ea, fie și înrăită în metehne vechi. Asta în condițiile în care, ca și atunci, și acum, statul e incapabil să formuleze o politică economică de anvergură pentru reducerea inflației. Guvernele europene s-au mobilizat, măcar acelea de prin Occident unde politica de stat e un lucru serios, nu un alibi străveziu pentru interese dubioase. Au început să taxeze energic profiturile excesive ce se regăsesc în inflație, ori să corecteze speculația declanșată de dezechilibrul ofertei prin controlul prețurilor. Numai că, dat fiind dezechilibrul de forță între marile companii și statul român, care stă drepți în fața lor, lipsește orice politică publică vizând o impozitare justă sau în general ea rămâne pe hârtie. 

Citeam recent că OMV plătește taxa de solidaritate în Austria, dar refuză să o plătească în România. E un comportament generat de o atitudine istorică servilă în fața marelui capital pe care statele occidentale nu o au.

De acea, mai presus de orice, ar trebui să purtăm o discuție despre măsurile alternative și complementare de reducere a inflației, altele decât simpla manipulare a ratei dobânzii, de la politici de ocupare până la politici fiscale și care să evite ghilotina dogmatică a politicilor monetariste. Spre exemplu, deficitul de forță de muncă, ce impactează negativ oferta de bunuri și servicii, poate fi remediat prin politici de stimulare a integrării pe piața muncii a segmentelor defavorizate ce întâmpină greutăți de populație apte de muncă, dar inactive, cum ar fi femeile. De asemenea, încurajarea și orientarea strategică a investițiilor în sectoare și segmente de piață care să relanseze oferta pot duce nu doar la limitarea inflației, ci la beneficii economice pe termen lung. Politicile fiscale, cum ar fi cele care vizează descurajarea profiturilor excesive sunt o altă posibilă soluție.

Așa că în loc să avem niște măsuri cu cap care să diminueze presiunea inflaționistă, generând beneficii sociale și economice sustenabile, avem parte de măsuri ce erodează țesutul economic. 

Scoaterea de pe pilotul automat

Transformarea prin care trec societățile și ordinea globală în prezent e fără precedent în ultimele decenii. Înțelepciunea și rețetele convenționale nu sunt suficiente, iar guvernanții sunt în căutare de soluții care să rimeze cu noile realități. Asta în altă parte, unde sfera publică mai și contează, unde dincolo de gardul păzit de niște servicii de securitate ceva mai simpatice, în palatele puterii, se aud analizele economiștilor, imenși precum Stiglitz sau nu, ca și nevoile exprimate de opinia publică. 

La noi, societatea trebuie să recâștige controlul democratic asupra unui stat cu instituțiile sale, de la Banca Națională la Guvern, ce își trăiesc euforia deconectării. Numai așa poate să-l scoată de pe pilotul automat al nepăsării și să-l constrângă la efortul dureros după atâta încremenire în dezinteres de a gândi o politică economică inteligentă, nelovită mortal de simplism. 

Foto: Hepta

Urmărește-ne pe Google News