ComenteazăSatul se vinde bine. Las Fierbinți e un show cu lumea rurală, cu actori buni și bancuri obosite care satisfac așteptările unui public care se dă deștept: ah, așa-i românul, bine le zice!
Audiențele (1-2 milioane) ne spun că serialul de pe PRO TV e urmărit de “publicul comercial” (400.000-500.000), ăla de vârstă mijlocie cu ceva bani peste medie, publicul curtat de toate televiziunile în mod tradițional, în general locuitori din urbanul mare. Evident, e urmărit și de cei din orașele mici și sate, cu venituri mici.
Toată lumea râde, simte “realismul” show-ului, ba uneori mai văd și câte un tril “intelectual” despre profunzimea “Las Fierbinți”. A se slăbi.
Cum arată reportajele din satele noastre
Îmi amintesc de poveștile unor ziariști mai vechi în branșă despre furioșii ani 90 ai presei românești. Deplasările pe teren începeau furtunos și se terminau la maximum 10 km de București, la o bere rece și la un brainstorming de scorneli de fapt divers pentru ziarele tari ale momentului.
O crimă, un viol căpătau detalii nebănuite de la “corespondenți” veseli care erau atât de deștepți cât să știe ce trebuie livrat strămoșului publicului comercial, cumpărătorul de ziar.
Fără mare efort, la un pahar de vodcă, acei ziariști băgau fix ce trebuia să se audă: violență, primitivi rămași în urmă, ceva înțelepciune à la Moș Ion Roată și gata!
Apoi, treburile au evoluat, au apărut reportajele “la sat”. Niște ziariști plonjează într-o localitate uitată de lume. Și de acolo se deschid tot felul de posibilități. Facem un “vox” cu “oamenii simpli”, ca să ne și batem joc de ei eventual, să scoatem niște formule suculente care să arate profunzimea satului românesc sau profunda lui prostie.
O altă posibilitate: mergem la cârciumă și vorbim acolo. Numai că satul nu e cârciuma. Pentru ziaristul amator de culoare, un tip bine aburit de la 10 dimineața e tot ce poate fi mai bun. Pentru mine e tot ce poate fi mai plicticos. Clișeu, lene, dar și deplasări subfinanțate de o industrie media pe butuci.
Contagiunea “Las Fierbinți” a funcționat. Până și țăranii preferă să se vadă pe ei înșiși cum li se zice la televizor. Nici nu e greu. Cârciumarului îi zici “Bobiță”, pretinzi că ce șmecher o ardem noi, că o scoatem la capăt, că viața e simplă cu țuică și alte prostioare din astea.
“Las Fierbinți” a și aplicat pentru fonduri guvernamentale. Adevărul e că erau o lumină pe lângă alții, și mai stupid-comerciali, finanțați de un Guvern al României care nu a găsit creier cât să selecteze totuși proiecte în care să ai un dram de miză artistic-realistă; nu, s-au luat doar după bancuri, glumițe cu 5Gang, uneori nici măcar prostii originale, ci prostii “francizate” – adaptări după scenete turcești sau americănești, din alea de pot fi scrise în 3 ore de câțiva liceeni proaspăt picați la Bac.
Unde e munca în serialele TV?
În comedioarele astea e foarte important să ascunzi munca. Mesajul nu e subliminal, ci pe față.
La sat nu se muncește, se învârte câte ceva între primar, polițist, popă și asistați social. Au apărut copii și mai rudimentare ale “Las Fierbiți”, “Mangalița” la Antena 1 și “Moldovenii” la Kanal D (un dezastru), și multe reality show-uri, reportaje, ba chiar și un fel de serial la culmea de jos a comercialului, celebra serie “cu Vulpița”.
Ce se vede de la țară dacă mai treci și etapa “cârciumă”? Lumea femeilor. Satul rămâne o structură profund patriarhală, din păcate.
Rețeaua feminină care ține satul în viață
Partea bună e că pe după garduri, dincolo de cârciumi, unde populația e aproape exclusiv masculină, o întreagă societate a femeilor ține cât de cât în viață comunitatea, întreține o rețea de schimburi, troc, multă muncă domestică, multă îngrijire, de la nepoți la vârstnici etc.
Apoi, sigur, mulți sunt plecați. Sunt însă destui care au rămas, din motive diverse. Toți se lovesc de niște obstacole incredibile, multă muncă “informală”, greu cu prinsul unei cărți de muncă, mai toți au istorii cu câte un patron șmecher, care i-a ținut cu munca aiurea, fără forme legale, timp de ani, decenii. Abuzuri îngropate în progresul PIB-ului.
Există și “șmecheria de sat”, și mica “interlopeală” învățată de unii în lumea dintre vest și ruralul românesc. Dar toate astea sunt detalii.
Exemplu de efort real la sat
Adică mie mi se par detalii pe lângă cei patru tipi în jur de 40 de ani care, de exemplu, tot sapă gropi (n-a plouat vreo 5-6 luni în zona în care stau, nu vreți să știți ce e o groapă în cimitir într-un pământ-beton) pentru consăteni de-ai lor, tipi care fac muncă grea fizică și care nu primesc niciun impuls serios din afara satului să facă saltul spre un statut mai de Doamne-ajută, măcar comparabil cu al părinților lor.
Materialele de amuzament pentru cetățeanul “de bine” cu țăranul beat și primitiv suferă de irelevanță cronică.
Bețivanii, simbolul incorect al satului
Sigur că sunt și bețivani, ca peste tot. Și sunt fix problemele alea multe pe care le întâlnim și la oraș. “Țăranul” e însă fie proletar aspirant, fie lucrător informal care trage din greu pentru o pâine, poate fi fermier (avem o clasă de mijloc rurală care se tot dezvoltă, despre care nu scrie nimeni altceva decât texte publicitare), poate fi pensionar care încă știe să lucreze pământul cu mijloace reduse.
O problemă importantă observată de Florin Poenaru într-un articol de dinainte de alegerile locale este irelevanța unităților administrative așa cum sunt ele acum.
Ce se poate face dincolo de mișto?
Sunt comune prea mici ca să miște ceva. Unități județene nefuncționale. Cât timp nu regândim dezvoltarea (eu o văd ultracentralizată pentru ridicarea spațiului rural) pe unități mai mari administrative, integrate, o vom arde cu această categorie fictivă, “țărani”.
Comasarea pământurilor e în toi, agricultura de subzistență se cam duce cu ultimele generații capabile să se autoexploateze fizic până la epuizare, despre ce “țărani” vorbiți?
Satele modernizate accelerat de comuniști se simt acum stafii ale gloriei de odinioară. Iar această nostalgie nu e glumă, e reală și trebuie luată în serios. Satul meu avea integrată o mare comunitate prin agricultură industrializată (SMT, IAS etc.). La toate astea nu s-a încercat un răspuns oricât de timid, după 90. Nu o duceau ca în Rai, dar exista o proletarizare cât de cât măcar a populației masculine.
Moștenirea grea este munca feminină colectivizată, nerespectată nici pe vremea comunismului și complet disprețuită de regimul următor. Aceeași lipsă de respect a devenit europeană acum: badante, curățenie și alte forme de muncă grea tratată la “și altele”.
COVID-19 înseamnă muncă de la distanță. Ar putea însemna și un impuls pentru planuri mai curajoase pentru integrarea ruralului măcar într-o schemă de locuire mai avantajoasă pentru atâția lucrători pentru care metropolele, cele câteva, sunt deja prea scumpe, prea aglomerate. Pentru asta ar fi multe, foarte multe idei. Dar cu cine să le discuți? Cu aroganți care se hlizesc la “Las Fierbinți”?
Cunosc o familie care trage din greu, cu un serviciu principal la oraș și multe alte joburi după program, ca să-și ajute fiica, foarte bună la școală. Dacă aș fi în locul lor, aș trimite două scrisori, una la PRO TV și una la Guvern: “luați Lasfierbinți-ul și băgați-vi-l în c..”.
P.S. Să spunem și asta: ceva mai multe afli despre lumea rurală din show-uri precum “D-ale lu Mitică” sau chiar “Schimb de mame”, oricât de regizate sau oricât de orientate tot pe scheme narative vechi. Măcar mai vezi că “țăranii” sunt mai curând o categorie imobiliară, oameni cu case în sate, în rest sunt ca deștepții care râd de ei.