ComenteazăO analiză cantitativă elementară aplicată discursului lui Vladimir Putin din ultima perioadă scoate în evidență o repetiție interesantă. Atunci când a fost nevoit să arate ce are de gând să facă în Ucraina, Putin a spus că va adopta „măsuri tehnico-militare adecvate” în cazul în care NATO va continua să cocheteze cu Kievul. „Dar în ce vor consta aceste măsuri?”, a fost întrebat el. „Va depinde de propunerile pe care experții noștri militari mi le vor prezenta”, a replicat.
Semnificativ în aceste două răspunsuri e modul în care Putin insistă asupra „militarilor” atât ca vectori de acțiune („măsuri militare”), cât și ca factori de decizie strategică („propunerile militarilor”). Dacă în primul caz lucrurile sunt clare (militarii chiar sunt un vector de acțiune la dispoziția liderului), vehicularea lor în cadrul răspunsului care vizează decizia politică merită o atenție specială. De ce îi indică Putin pe militari când vine vorba despre o hotărâre pe care el este cel chemat să o ia?
Pentru kremlinologi, această întrebare este cumva clasică. După moartea lui Stalin, ei s-au străduit constant să înțeleagă în ce măsură crizele militare (Berlin, Cuba) generate de liderii sovietici – în special de Hrușciov – erau expresia propriilor dorințe sau erau un mod de a face pe plac aripii dure de la Moscova, reprezentată de vechii staliniști din PCUS, de KGB-iști și, mai ales, de militari. Desigur, această dilemă nu este atât de pură pe cât pare. Ea nu implică existența unor conducători politici (Hrușciov, Brejnev, Gorbaciov) care erau niște „porumbei” pacifiști, prinși în strânsoarea unor șoimi militariști.
În realitate, putea fi vorba mai degrabă despre un joc de tip „polițistul rău – polițistul bun”, în care liderii sovietici ar fi fost pe deplin mulțumiți dacă strategiile dure propuse de „șoimi” la adresa Occidentului dădeau rezultate, dar care, dacă acestea eșuau, erau dispuși să se replieze și să dea vina pe „polițiștii răi” din Armata Roșie, care i-au forțat să joace de pe poziții maximaliste.
Ecuația pe care kremlinologii erau chemați să o rezolve avea așadar mai multe necunoscute. Ei trebuiau să înțeleagă, în primul rând, care este raportul real de forțe dintre șeful de la Moscova și aripa dură care era dispusă să îl înlăture dacă dădea dovadă de slăbiciune. Apoi, misiunea lor era să intuiască dacă liderul de la Kremlin este dispus cu adevărat să provoace un conflict militar pentru a-și atinge obiectivele sau dacă urmărește doar obținerea unor concesii pentru a-i calma pe șoimi.
Cel mai interesant episod din această dinamică a fost, probabil, corespondența secretă dintre Hrușciov și Kennedy. În timp ce lumea stătea cu sufletul la gură în contextul crizei Berlinului, Hrușciov a început să îi trimită lungi scrisori lui JFK pe o filieră bizară de comunicare stabilită între spionul sovietic Gheorghi Bolșakov și Robert Kennedy, fratele președintelui. Bolșakov era un apropiat al ginerelui lui Hrușciov, care conducea ziarul Izvestia – dându-i posibilitatea liderului comunist să-și scurtcircuiteze propriul aparat birocratic și diplomatic pentru a dialoga direct cu JFK. Pe 20 septembrie 1961, Bolșakov a transmis americanilor o primă scrisoare a lui Hrușciov, care avea nu mai puțin de 26 de pagini. „Nu avem de ales și trebuie să ne unim mințile pentru a găsi modalități de trăi în pace”, îi scria împăciuitor Hrușciov lui Kennedy dintr-o stațiune de odihnă aflată pe malul georgian al Mării Negre.
De ce apelase liderul de la Kremlin la acest gest neobișnuit? Pentru că urma, în octombrie 1961, Congresul PCUS, iar Hrușciov era în dificultate. Pierduse prietenia Chinei, fusese lezat de scandalul U2, redusese efectivul trupelor sovietice în vreme ce americanii crescuseră bugetul armatei la un nivel inaccesibil pentru URSS. Hrușciov se pregătea să joace la rupere în anii următori, pentru a-i neutraliza pe șoimi. Din acest motiv, el stabilea din timp un canal de comunicare prin care să îi poată face cu ochiul lui Kennedy.
Principiul pe care Hrușciov îl propunea în subtext era, în fond, unul de tipul: „Hai să ne anunțăm aici când avem nevoie neapărat să câștigăm o mână și când blufăm. Uneori mă poți ajuta tu, alteori te pot ajuta eu”. Și târgul a funcționat – cel puțin o vreme. Când, în momentul de vârf al crizei Berlinului, JFK i-a transmis lui Hrușciov, pe filiera Robert Kennedy-Bolșakov, că tancurile sovietice trebuie retrase de la punctul de control Charlie în 24 de ore, Hrușciov s-a executat.
O comparație între Hrușciov și Putin – în termeni de forță – pare să funcționeze în beneficiul celui din urmă. Hrușciov a fost, probabil, liderul URSS cu cel mai fragil sprijin politic, în vreme ce Putin pare să controleze mai ferm societatea rusă (deși, pur teoretic, comunismul a căzut…). E greu de crezut, din acest motiv, că trimiterile repetate pe care Putin le face la „propunerile experților militari” în privința Ucrainei sunt un echivalent al scrisorii lui Hrușciov către Kennedy, un mod de a-i face cu ochiul lui Biden: „Ajută-mă să le închid gura șoimilor!”.
Putin nu este un „porumbel” care încearcă să țină sub control șoimii din complexul militaristic și de spionaj al Rusiei; dimpotrivă, a fost întotdeauna avocatul și reprezentantul de frunte al acestuia. El a finanțat generos acest complex militar și de intelligence, l-a cocoloșit și l-a lăsat să-și refacă orgoliul pe fronturile secundare din Siria, Libia sau în scandalul influențării din umbră al alegerilor din Statele Unite.
Totuși, un lucru nu poate fi negat: având în vedere pilonii de bază ai gândirii strategice ruse – obsedați de problema „încercuirii” și a spațiului defensiv vital – trecerea Ucrainei în tabără occidentală ar fi o catastrofă pentru complexul militaristic rus. Și, oricât de bine ar controla Putin acest complex, el intuiește că ar putea fi sacrificat – pur și simplu pentru este nevoie de un vinovat. Pentru a nu ajunge acolo, el trebuie să se situeze în fruntea șoimilor, deci să fie cel mai radical adept al soluției militare. Totuși, în subtext, mesajul său pentru Washington este probabil acesta: „Alternativa la mine este un șoim mult mai periculos. Mai bine mă ajutați să supraviețuiesc”.
Deși într-un context de acest gen ecuațiile au „n” necunoscute și problemele în tensiune au întotdeauna complexitatea unei table de șah cu nenumărate puncte de tensiune, e posibil ca tot zgomotul generat în ultimele luni de Putin prin presiunea militară de la granița Ucrainei și, apoi, prin chemarea Statelor Unite la negocieri, să nu aibă ca scop decât obținerea unor concesii care să îi fericească pe șoimi din complexul militaristic al Rusiei și să îi ofere o bătrânețe liniștită pe tronul de la Kremlin.
Ceea ce e cumva amuzant în această situație e faptul că, spre deosebire de Hrușciov, Putin este în criza ucraineană atât „polițistul bun” (negociatorul), cât și „polițistul rău” (șoimul din vârful complexului militaristic).
Diplomatul Putin vine la masa de negocieri și îi cere lui Biden concesii pentru a putea apoi să se prezinte în fața militarului-șoim Putin, încercând să îl calmeze cu ele. Washingtonul e în situația de a soluționa dilema unei păpuși Matrioșka din care, dacă îl desfaci pe Putin, iese tot Putin.