Cu nația la psihiatru? De ce ne sperie cel mai recent film al lui Mungiu: o posibilă explicație

Mai mult decât toate celelalte filme ale lui Mungiu, „R.M.N.” poate solicita mai mult spectatorul. Nu numai pentru că se dezvoltă și în profunzime, și pe orizontală (în straturi), ci mai ales pentru că povestea nu are o rezolvare clară. 

Regizorul ne oferă un RMN a cărui imagistică se cere interpretată de privitor. 

Îndrăznesc să presupun că, așa cum un critic începe să înțeleagă un film atunci când scrie despre el, Mungiu a încercat să înțeleagă din mers mecanismul intoleranței vs umanitate, dar că nu a găsit deocamdată o explicație rezonabilă. Presupunând, desigur, că aceasta există. 

Asta nu face filmul mai slab ori mai bun, dar te îndeamnă să-l diseci. Cine nu are răbdare/timp/chef să o facă îl poate expedia repede, spunând că e confuz și că se lansează pe multe piste pe care nu le închide.

„Tu nu ești nimic, tu ești corcit”

Faptele sunt (cu unele spoilere) următoarele: un bărbat pe nume Matthias (Marin Grigore) pe jumătate sas, pe jumătate rom („tu nu ești nimic, tu ești corcit”, îi spune un prieten maghiar) revine în comuna natală din Transilvania după ce a pocnit la abatorul din Germania, unde lucra, un coleg care l-a făcut „țigan împuțit”. 

Recomandări

Nepotism electoral în POT, partidul care-l susține pe Călin Georgescu. Oameni noi, metehne vechi: politica văzută ca afacere de familie

Venirea lui Matthias e justificată și de un incident care a avut loc aproape concomitent cu cel de mai sus: băiatul său, Rudi (Mark Edward Blenyesi) s-a speriat de ceva în pădure și de atunci refuză să mai vorbească și face pipi în pat. 

Soția lui Matthias, Ana (Macrina Bârlădeanu), nu e bucuroasă să-l revadă pe Matthias, relația lor nu funcționează. 

Mai bucuroasă pare fosta iubită, Csilla (Judith State), care administrează o brutărie modernă. Cei doi reîncep o relație. 

Csilla tânjește după iubire în timp ce exersează la violoncel tema principală din „In the Mood for Love” (de Wong Kar-wai, 2000), în vreme ce Matthias redescoperă viața de „ficior”: geaca de piele, motocicleta off road și sentimentul că nu trebuie să dea socoteală pentru propriile impulsuri. 

Totuși, încearcă să-l învețe pe Rudi să fie ceea ce el consideră că e apanajul unui bărbat adevărat: să prindă animale sălbatice, să obțină apă potabilă din orice poșircă, să se bată. „Nu te apropii niciodată de un animal sălbatic neînarmat”, îi spune lui Rudi, iar Csillei îi lasă pușca lui (s-o apere de străini?).

Recomandări

Proteste de amploare împotriva lui Călin Georgescu în București, Cluj și Timișoara | VIDEO

Sri lankezii, bine primiți

Pentru că e nevoie de peste 30 de angajați ca să aplice la fonduri europene și nu sunt doritori în zonă, patroana brutăriei, dna Dénes (Orsolya Moldován) decide să aducă trei sri lankezi, negociați de un agent de recrutare (Lucian Ifrim) ca niște sclavi. 

Atuul muncitorilor asiatici e că sunt harnici, curați și nu cer bani mulți.

Sri lankezii sunt întâmpinați cu căldură în comuna Recia (un stand-in pentru Ditrău, locul unde s-au întâmplat în 2020 evenimentele care au inspirat filmul). În brutărie sunt primiți mai mult decât bine, iar socrii lui Matthias, numiți foarte pe românește Baciu, le oferă găzduire contra cost. Csilla se ocupă de tot („ca o mamă”, vor zice ei mai târziu.).

La o petrecere se aprinde însă chibritul când unul din sri lankezi dansează cu o colegă unguroaică. Fratele acesteia (Zoltán Deák) se inflamează, poate și de la bere, și emite ceea ce va deveni miezul dur peste care se va forma bulgărele: „Nu i-am alungat pe țigani ca să vină ăștia”. 

Recomandări

Vicepreședintele ANCOM Pavel Popescu cere suspendarea TikTok în România. Rețeaua socială ar putea fi interzisă până la terminarea anchetelor privind alegerile

Amenințări cu moartea

Bulgărele începe să se rostogolească. Mai întâi apar comentarii rasiste în online nu doar ale maghiarilor față de sri lankezi, dar și ale puținilor români despre maghiarii care ar trebui să plece (Mungiu spune că le-a folosit pe cele reale). 

Apoi maghiarii încep să comenteze în biserică, după ce îi dau afară pe sri lankezii care voiau să participe la slujbă, și îl pun pe preot să-i ceară doamnei Dénes să-i concedieze pentru că, „azi-mâine, își vor aduce familiile și ne umplem de ei”. Motivul e simplu: „N-avem nimic cu ei, dar nu-i vrem aici”.

În seara de Crăciun, pentru că pe internet au apărut amenințări cu moartea, Csilla merge la casa unde stau sri lankezii să petreacă împreună. O sticlă incendiară îi sperie pe toți, iar doamna Baciu, care e dintr-odată cardiacă, e motivul pentru care sunt dați afară în toiul nopții. Așa că Csilla îi ia la ea. Între timp, din trei sri lankezi au rămas doi, pentru că unul a fugit în pădure.

Judecata de la căminul cultural

Totul culminează cu o adunare a comunității la care fiecare își spune opinia și unde dorința majorității e ca sri lankezii să plece. Aceasta e scena-cheie despre care Mungiu a spus la Sibiu că dacă, peste ani, restul filmului nu va mai sta în picioare, ea probabil va rămâne. E, într-adevăr, antologică. 

Sunt 17 minute în care zeci de actori și figuranți vorbesc uneori în același timp și sunt filmați în plan-secvență (adică dintr-un foc, fără lipituri la montaj.). 

Un turn Babel în mic, un ecorșeu al unei societăți în care pe negândite, cum zice Mungiu, discriminarea rasială se transformă în discriminare socială.

Glagoria e întreruptă de vestea că tatăl lui Matthias, papa Otto (Andrei Finți), a fost găsit spânzurat în pădure. Acesta e catharsis-ul care îi redă lui Rudi vocea și care ar trebui să-l facă pe Matthias să conștientizeze, printre altele, dificultatea de a-și exprima afecțiunea. Moartea lui papa Otto (personaj mut, lipsit de consistență) arată a moarte simbolică, mai ales că nu e explicată. (Papa Otto era tot mai neputincios, Matthias îl dusese la Cluj la un RMN, dar nu aflăm ce boală avea, dacă avea). 

Probabil că pe el îl văzuse, premonitoriu, Rudi la începutul filmului. Poate că n-ar fi murit dacă oamenii ar fi fost mai primitori cu sri lankezii. Lipsa de legătură vizibilă între cele două poate fi frustrantă.

„Să nu mai vii prin spate”

Copleșită, patroana brutăriei decide să-și apere interesele și să-i pună pe liber pe sri lankezi, lucru care o determină pe Csilla să-și dea demisia și să accepte o slujbă în Germania.

În ultima seară, Matthias face o ultimă încercare de a o recuceri pe Csilla, dar aceasta e supărată nu pe presupusa implicare (nedovedită) a lui Matthias în incidentul cu sticla incendiară, cât pe lipsa lui de implicare în general. Și o rupe definitiv cu el. 

Finalul mută cu totul filmul din zona reală și, amintind de personajul fantomatic din „Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives” (de Apichatpong Weerasethakul, 2010), permite subconștientului să irumpă și să-l blocheze pe Matthias cu totul. Desfășurată în pădurea din spatele idilicei case a Csillei („să nu mai vii prin spate”, îi spusese ea într-un rând), scena îl surprinde pe bărbat sfâșiat între o existență ale cărei variante nu și le poate asuma plenar (nici soț, nici tată, nici amant) și pulsiunile sale obscure, agresive, incontrolabile. 

Ultima scenă cere cel mai mult de la spectator, dar ar fi prea simplu ca totul să se rezume, cum spunea Mungiu, la zona de animalic pe care toți o avem în noi și care ne împinge la a căuta un adversar în exterior – de aici, intoleranța de toate felurile și lipsa de înțelegere față de ceilalți. Așa cum spuneam, Mungiu pare să spere ca, în timp, filmul să distileze idei la care nu a ajuns conștient. E un presentiment al unei zone pe care nici el nu o poate denumi. 

El doar a adunat piesele și le-a pus pe masă. A așezat oglinda. Nu întâmplător, subtitrările bilingve sunt pe două jumătăți de ecran, iar genericul de final curge și el în oglindă. Dar oglinda are mai multe fațete. 

Csilla și Mattthias – cuplul imposibil

Toate straturile pe care le-a suprapus în narațiune în acest turn Babel modern, toată această bizară ecuație a intoleranței (x intolerant față de y, dar x+y intoleranți față de z) sunt îngreunate de partea ascunsă, de psihologie socială/inconștient colectiv a poveștii. Poate că acesta e lucrul care îl derutează cel mai mult pe spectator.

Nu pot vorbi decât în nume personal. Prima dată când am văzut filmul, la Cannes, am fost copleșită în sensul bun de complexitatea poveștii și de ambiția lui Mungiu de a face un film „național și universal” despre intoleranță. Simțeam că erau zone pe care nu le-am perceput, dar păreau să fie acolo, așa că am preferat să revăd filmul.

La a doua vizionare am descoperit, dincolo de nivelurile de intoleranță, un nou plan: Csilla și Matthias nu sunt neapărat două personaje decupate din realitate, ci două jumătăți care potențial ar trebui să se completeze.

Csilla e feminină, maternă, protectoare, locuiește într-o casă shabby chic, are bicicletă cu coș de nuiele și cântă la violoncel în pustietate. 

E întreprinzătoare în sfera profesională și bovarică în liniștea căminului, unde bea vin și se uită la filme de Crăciun, ca orice femeie independentă modernă.

Matthias e dur, taciturn și grobian. Nu prea are idei personale, oricum nu le exprimă, de cele mai multe ori repetă în oglindă replicile celorlalți. Ar fi elementul masculin, deși îi lipsește orientarea spre un scop și simțul adevărului. 

Nu cred că Mungiu s-a gândit însă în termeni de masculin/feminin, sau că feminitatea și masculinitatea sunt văduvite azi de calitățile lor definitorii.

Mai degrabă a mers, poate fără să realizeze, pe cei doi eroi ca imagini ale eului (Csilla), respectiv inconștientului (Matthias) din a căror negociere, unire se produce potrivit lui Jung procesul de individuație care duce la crearea Sinelui. (https://www.psihanaliza.org/jung/sine.html ). 

Tot mai debusolați de lumea în care trăim?

Mungiu pare să sugereze că lumea în care trăim e tot mai bolnavă și că pe RMN nu se vede ce are – poate pentru că procesul de individuație nu s-a terminat. Prin urmare, armonia dintre Csilla și Matthias e imposibilă, deși atracția există. („E rău pe lume, firește”, spunea Gellu Naum).

Deci dincolo de faptul că pune o oglindă stereotipurilor cu care îi privim pe ceilalți și demonstrează că „infernul sunt ceilalți” (Sartre), „R.M.N.” dă sentimentul că încearcă o psihanaliză colectivă, căutând sursa răului dincolo de relațiile imediate și de contextele istoric, social, economic etc. 

E interesant că în aproape toate filmele lui, Mungiu a avut un personaj feminin luminos și integru, care încerca să mobilizeze umanitatea din ceilalți, deși de cele mai multe ori era urma care scăpa turma. Tot mai descumpănit de lumea în care trăiește, Mungiu face acum din luminoasa eroină feminină Csilla un personaj izolat în propria bulă.  care se ambiționează să spere într-o lume mai bună deși știe că nu există. De aici, supracompensarea. 

Nu degeaba melodia lui Shigeru Umebayashi din „In the Mood for Love” sună atât de disonant peste finalul filmului. Lumile personajelor nu comunică nici dacă vorbesc aceeași limbă. 

Trailer „R.M.N.”:

Urmărește-ne pe Google News