Cu toții tineri și tot mai longevivi. Câteva gânduri despre problema politică a îmbătrânirii populației

Dacă totuși continuăm să trăim, întrucât sinuciderea filozofică predicată de unii stoici și practicată de multe victime ale depresiei cronice rămâne o alegere rară, total opusă instinctului de supraviețuire plantat în noi: din acest fond genetic ne întreținem speranța că orice boală ar putea fi învinsă, că riscurile mortale care ne pândesc fragila alcătuire trupească se pot gestiona (cu un pic de curaj și de noroc) sau că, vorba lui Seneca, „nu există sfârșit”. Fie că ne reintegrăm în ciclul natural al vieții, care implică moartea și renașterea elementelor, fie că intuim o „viață de apoi”, într-o dimensiune spirituală scutită de eroziunea timpului, rămânem credincioși ideii că miracolul sinelui conștient e mai presus de perspectiva neantului. 

Bătrânețea devine trăsătura societăților foarte dezvoltate, unde speranța de viață crește

Tema celor patru vârste umane însoțește istoria artei, reflecțiile morale și alegoriile religioase de pe orice meridian și din toate secolele cunoscute prin studiul istoriei. Patru vârste, ca patru anotimpuri, se conjugă neîncetat într-o dialectică policromă, între verdele crud al copilăriei și uscăciunea hibernală a senectuții. Iar pentru noi și ceilalți, în cazul că nu avem parte de toate, lucrează consolarea că Dumnezeu îi iubește pe cei morți în floarea vârstei și că, în definitiv, adevărata viață fericită nu are loc pe pământ, ci într-un nevăzut teritoriu etern. 

Recomandări

Cine sunt influencerii lui Călin Georgescu care au fost percheziționați. Bogdan Peșchir și Makaveli, printre cei vizitați de mascați. O jurnalistă a fost amenințată

Dincolo de asemenea gânduri, bătrânețea devine trăsătura societăților foarte dezvoltate, unde speranța de viață crește grație unor sisteme medicale performante și a unei alimentații abundente, în vreme ce egoismul materialist și hedonist al consumului tot mai rafinat slăbește „familia tradițională” și scade constant natalitatea. Trăim departe de orice înțelepciune naturală, în societăți autofabricate, în care până și inteligența devine „artificială”. Nu mai murim acasă, înconjurați de copii și nepoți, ci în secții de terapie intensivă, cuplați la branule și sonde, sub o platoșă de monitoare. 

Sociologia modernității și antropologia vieții (tot mai) urbane au arătat, încă de acum aproape un secol, că în lumea occidentală (post) modernă, moartea e pe cât posibil ocultată: a dispărut doliul, decesul e văzut mai curând ca malpraxis medical, iar publicitatea Big Pharma ne induce iluzia unei bătrâneți vitale, în care micile neplăceri corporale trec pe nesimțite. 

Ne-am instalat într-un paradox: tocmai pentru că bătrânețea pare să nu mai reprezinte o stare obiectivă, ci una „de spirit”, avem o medie socială de vârstă tot mai avansată, în plin cult al tinereții care a cucerit totul, inclusiv printr-un soi de rasism intergenerațional. Vârstnicii simulează elanurile juvenile, iar tinerii – enervați de inevitabila creștere a vârstei de pensionare – sunt tot mai puțin empatici față de propriii părinți și bunici. 

Recomandări

Lista finală de candidați la alegerile prezidențiale 2025. Cine sunt cei 11 români care vor să ajungă la Cotroceni

Și la noi, ca în tot restul UE și NATO, bătrânețea devine o problemă politică de prim plan

Noile generații au un acces mai complicat la proprietatea imobiliară, se bucură de mai puțină stabilitate profesională și – din cauza revenirii războiului în Europa – se gândesc cu groază la scenariul în care s-ar vedea mobilizați pe vreun front cald. De aici se naște „gherontofobia” unora dintre ei, chiar și într-o țară ca România, unde tradițiile „bătrânești” (de esență rurală) n-au fost total eradicate. Și asta pentru că un tânăr socializat în capitalismul târziu (job corporatist, viață cotidiană preponderent digitală, Starbucks & Netflix) nu se compară cu tinerii români din anii stalinismului dejist sau ceaușist (care mureau de foame într-un sistem ideologic penitenciar), ci cu cei din America postbelică, unde orice cuplu activ din clasa de mijloc își lua casă și mașină în primii zece ani de carieră. 

Cu alte cuvine, și la noi, ca în tot restul UE și NATO, bătrânețea devine o problemă politică de prim plan, atât pentru că elita conducătoare e răscoaptă și slab ventilată, cât și pentru că egoismul specific tranziției postcomuniste ne face să disprețuim „populația” vârstnică (să nu uităm chiar atât de ușor azilele groazei din Voluntari, care nu constituie o excepție sinistră, ci doar un vârf al aisbergului).  Problema va fi fiind una general-occidentală, însă ea primește la noi expresii est-europene ceva mai primitive și brutale, pe care va trebui să le tratăm nu prin lozinci și mită electorală, ci printr-o dezbatere civică umanistă și transparentă. 

Foto: Dumitru Angelescu

Urmărește-ne pe Google News