ComenteazăÎn forma ei siropoasă și inaplicabilă discutată acum, digitalizarea României va lăsa lumea rurală și mai needucată, oamenii fiind deja nevoiți să migreze spre zări mai bune, iar noi vom fi mai repede o țară tot mai urbană
Pe site-ul Ministerului Educației și Cercetării este postat un document extrem de important, respectiv „STRATEGIA PRIVIND DIGITALIZAREA EDUCAȚIEI DIN ROMÂNIA. Document în consultare publică în perioada 18 decembrie 2020 – 15 februarie 2021”.
Digitalizarea educației în țara noastră? Da, aici suntem sincroni cu ce se întâmplă în Uniunea Europeană post-criză COVID-19: economiile vor merge în direcția digitalizării și ecologiei verzi. Este faza celei de-a patra revoluții industriale sau Industria 4.0.
Klaus Schwab (fondator şi preşedinte executiv al Forumului Economic Mondial) a publicat în 2016 un volum intitulat The Fourth Industrial Revolution – A patra revoluție industrială. Această nouă revoluție tehnologică va pune la lucru trei technē/technik distincte, respectiv:
- inteligența artificială
- autovehiculele autonome
- internetul.
Pe scurt, digitalizare și economie verde.
Marea resetare
Anul trecut, în 2020, Klaus Schwab a revenit cu o nouă lucrare, COVID-19: The Great Reset – COVID-19 și marea resetare.
În acest volum (ni) se repetă că lumea post-pandemie trebuie să fie una diferită, mult mai inclusivă, rezilientă și sustenabilă.
Sigur, pe site-ul unei companii comerciale, volumul este și criticat din direcții diferite, viziunea lui Schwab fiind văzută fie ca una mult prea comunistă, împotriva pieței libere capitaliste, fie o viziune utopică a unei lumi individualiste și reci, o tehnocrație totalitară la nivel global. Există atacuri și în România, unde Marea resetare este privită, de asemenea, ca un complot.
Nu insistăm pe viziunea lui Schwab, reținem doar termenul-cheie digitalizare, cuvânt preluat și de stategia românească privitoare la reforma învățământului. Este cât se poate de real, forma fără fond (Maiorescu) bântuie încă prin cetate, noi românii fiind excelenți imitatori, un fel de maeștri prestidigitatori; tot împrumutăm anumite tendințe globale și le adaptăm cadrului autohton. Să spicuim pe scurt din documentul privind digitalizarea învățământului.
Câteva argumente ale Ministerului Educației
Strategia se deschide cu un motto: „Digital Transformation Is About Talent, Not Technology” (Transformarea digitală este despre talent, nu despre tehnologie) – Harvard Business Review, May 2020.
Chiar în primele rânduri, ni se recalibrează un deziderat mai vechi, iar învățarea pe tot parcursul vieții devine acum învățarea prin investirea în competențele digitale pe tot parcursul vieții (p. 3). Se fac în continuare eforturi mari pentru a se demonstra cât de important este să digitalizăm învățământul:
- „Elevii și studenții pot dobândi mai multă autonomie prin colaborarea online”.
- „Accesul la tehnologii digitale și utilizarea lor pot contribui la reducerea decalajului la învățătură dintre elevii care provin din medii socio-economice favorizate și cei din medii defavorizate”. Cum se întâmplă asta nu ni se spune, este doar o opinie neargumentată.
- „Tehnicile de predare personalizate determină creșterea motivației elevilor/studenților prin concentrarea personalizată a eforturilor profesorilor asupra fiecăruia dintre aceștia în parte”.
Context
(i) Criza COVID-19, (ii) Piața muncii europene se confruntă cu un deficit semnificativ de experți în domeniul digital, (iii) Oportunitățile și riscurile vieții online, mai ales pentru tinerii sub 18 ani.
Ce s-a făcut?
La 30 septembrie 2020, Comisia Europeană a lansat noul plan de acțiune pentru educația digitală, denumit „Resetarea educației și formării pentru era digitală (2021-2027)”. Această nouă măsură completează primul plan de acțiune în domeniul educației digitale, care a fost adoptat în ianuarie 2018.
România educată și perechea sa digitală, inexistentă
Deși proiectul prezidențial „România educată” are ca prioritate digitalizarea educației, totuși, „România nu are o strategie națională privind digitalizarea sistemului de educație și formare” (p. 7), iar criza de COVID-19 ne-a arătat cât de vulnerabili suntem și, mai ales, inegali – puternic decalaj digital între diferitele unități de învățământ (p. 8).
Ce-i de făcut?
La data de 26 octombrie 2020, Ministerul Educației și Cercetării a lansat procesul de elaborare a Strategiei privind digitalizarea educației din România 2021–2027, denumit SMART.Edu, având următoarele domenii de interes – spicuim:
- Dezvoltarea competențelor digitale ale elevilor și studenților.
- Curriculum școlar pentru meserii emergente.
- Formarea inițială și continuă a cadrelor didactice pentru educație digitală.
- Infrastructură și resurse tehnologice digitale. (p. 11)
Ținte
- Alfabetizarea digitală a 90% din populația României. Iarăși întrebăm, cum?
- Infrastructură și resurse tehnologice adaptate pentru toate unitățile de învățământ din țara noastră.
- Inserție de succes pe piața muncii pentru 82% din populația de vârstă 20-34 de ani formată pentru meserii emergente. (p. 13).
Urmează apoi o pletoră statistică menită să ne lămurească că și la digitalizare și alfabetizare software țara noastră se situează, ce surpriză, pe ultimele locuri din Europa. Statistica, ca să vezi, este tot timpul nemiloasă cu românii.
Critica
România este o țară cu multe inegalități, cu multe diferențe economice și sociale regionale, județene, în funcție de localități etc. Chiar strategia analizată oferă o multitudine de date care subliniază aceste clivaje.
Spre exemplu, aproape jumătate dintre profesori (47%) au niveluri minime de cunoștințe digitale (p. 51).
Avem de 8 ori mai multe școli slabe decât bune
Numărul școlilor „de elită” este mic și în descreștere (242 astfel de unități de învățământ cu rezultate bune și chiar foarte bune în anul 2019), iar al școlilor „defavorizate” este mare și în continuă creștere (1.629 de unități de învățământ cu rezultate slabe și foarte slabe, care cuprind 452.447 de elevi) – pp. 58-59.
Mai mult, 1 din 3 părinți nu a putut asigura accesul la un PC/laptop funcțional conectat la internet pentru ca toți copiii din familie să poată desfășura activități de învățare online în perioada de suspendare a cursurilor față în față, iar peste 40% dintre profesori semnalează faptul că 34% dintre copiii din urban și 55% din rural nu au avut acces la internet de calitate, care să le permită o participare facilă și activă la învățarea online (p. 70).
Conform unei statistici INS, citată de strategie (p. 56), doar 12% reprezintă gradul de acoperire cu PC-uri a populației școlare și personalului didactic în unitățile de învățământ din țara noastră.
Obiective fără măsurare
Suplimentar, planul operațional de măsuri (pp. 96-97) sună mai degrabă a colecție de deziderate, o sumă de iluzii siropoase, nici măcar frumos împachetate.
E dezarmant, de pildă, cum sună măsura numărul 2 din planul operațional de măsuri: „Încurajarea inovației digitale și asigurarea cooperării cu autorități publice (AANIES, ANCOM), entități din mediul privat și societatea civilă”. Nimic cuantificabil, nimic ce poate fi la finalul perioadei, în 2027, evaluat.
Înainte de a digitaliza România, deopotrivă rurală și urbană, mai bine ministerul și-ar concentra forțele pe prevenirea abandonului școlar.
Spre exemplu, figurile 1 și 2 cuantifică diferența dintre numărul de elevi înscriși în cadrul ciclului de învățământ gimnazial (clasele V-VIII) și cei care sunt prinși în învățământul liceal (clasele IX-XII). Am luat ca reper anii 2015 și 2019; (i) 2015 pentru ciclul gimnazial, (ii) 2019 – când peste patru ani cei din ciclul gimnazial ajung la liceu (sigur, evoluția este treptată, dar am luat ca bază acești doi ani), sursa datelor e https://statistici.insse.ro:8077/tempo-online/.
Într-un singur județ și în București sunt mai mulți elevi de liceu în 2019 decât de gimnaziu în anul 2015 (Figurile 1 și 2).
În rest, se observă o descreștere pe linie. Aceasta înseamnă că acei elevi se pierd pe drum.
Valoarea procentuală este foarte mare în județele Giurgiu (48%), Călărași (45,1%), Ilfov (43,7%) și Covasna (42%). Practic, în trei dintre județe explicația plauzibilă poate fi dată de migrația către o zonă (Capitala) cu un act educațional mult mai performant.
Al patrulea exemplu, cel al județului Covasna, dar și al județelor limitrofe, este considerat a fi problema etnicilor defavorizați, de care statul nu s-a ocupat concret.
Alte cauze ale diferențelor celor doi ani, pe lângă abandonul școlar, ar fi migrația întregii familii sau alte cauze naturale.
Județele cu mari probleme la promovabilitate: Ilfov, Giurgiu
Dacă aruncăm o privire asupra ratei promovabilității școlare din anul 2019, primele două județe cu contraperformanțe sunt Ilfov (38,4%) și Giurgiu (47,3 %). Dacă explicația dată anterior este una posibilă, elevii mai buni migrând spre Capitală, rezultă că în respectivele zone rămân elevi dezinteresați de școală, de învățare.
Moldova rezistă prin tradiția învățământului său
La polul opus, cea mai mare rată a promovabilității se întâlnește în județele Cluj (80,7%), Iași (76,3%), Bacău (76%), Sibiu (74,5%), Brăila (73,4%), Galați (73%), Buzău și București (72,8%), Brașov (72,7%), Prahova (71,3%) și Botoșani (70,7%).
Deși considerate ca fiind cele mai sărace zone ale țării, județele din Moldova au o promovabilitate de peste 60%, ceea ce reflectă faptul că educația nu se corelează în mod vizibil cu venitul.
În condițiile în care mulți elevii se pierd pe drum, de la ciclul gimnazial la cel liceal, mai apoi prin nepromovarea examenului de bacalaureat, rezultă că din totalul unei generații, foarte mulți tineri rămân cu educație sumară.
Îi împingem, ca țară, să plece spre munci precare în străinătate
În condițiile unei piețe a muncii extrem de specializate, cu cerințe din ce în ce mai ridicate pentru joburile bine plătite, unele ce presupun un grad ridicat de școlarizare, rezultă că foarte mulți tineri vor îngroșa cohorta românilor ce câștigă în jurul salariului minim pe economie.
Posibil ca mulți dintre aceștia să îngroașe rândurile celor care emigrează și prestează în Occident tot fel de munci necalificate sau slab calificate.
Iar cei din cadrul Ministerului Educației, în loc să încerce diferite metode menite să școlarize acești tineri ce se opresc cu școala sub clasa a XII-a, vin cu o viziune nișat-postmodernă și încearcă o europenizare cadențată, digitalizarea fiind acum forma fără fond a timpului nostru.
Desigur, în condițiile în care Europa vestică, vechile democrații industriale aleargă să mențină focul aprins în zona inovației tehnologice și să ia fața celorlalte lumi emergente în această competiție a digitalizării, implementarea unor astfel de măsuri educaționale poate avea sens.
Un exemplu de ambiție necorelată cu mijloacele
Însă România europeană se adaptează și ea și copiază într-o perfectă limbă birocratică un document de civilizație post-post-industrială.
Plasată în context românesc, strategia pare a fi un exercițiu maxim de ambiție nerealistă; de vreme ce multe regiuni rurale, localități etc. sunt într-o stare de înapoiere descurajantă.
Cu lipsa electricității și toaletele în fundul curții în mult prea multe situații, a vorbi la modul general de digitalizare, și pentru down-town Cluj-Napoca și București, dar și pentru nu știu ce sate uitate de lume, ei bine, tocmai acest aspect e un exemplu perfect de sincretism, „coaserea” împreună a unor elemente care nu pot conviețui.
Vidarea definitivă a lumii rurale
Dar poate tocmai atunci, când digitalizarea va adânci și mai mult decalajele dintre regiuni și spații geografice, lumea de la bază, lumea rurală va migra spre zone urbane interne sau din vestul european și tocmai atunci România va scăpa de amprenta sa puternic rurală.
Cum ar veni, după cum viziunea de țară a „României educate” o indică, îmbătrânirea accelerată din rural va grăbi și mai mult urbanizarea, populația urmând a fi „concentrată în jurul orașelor dinamice” (p. 7).
Mai clar, digitalizarea României va lăsa lumea rurală și mai needucată, oamenii fiind deja nevoiți să migreze spre zări mai bune, iar noi vom fi mai repede o țară tot mai urbană.
După cum o arată semnele timpului, lumea măruntă a satelor va plăti și acum o notă amară a direcțiilor de dezvoltare digital-europene.