ComenteazăÎn perioada alegerilor din SUA și a pandemiei, am discutat cu amici din America. Rude plecate, vechi prieteni, de prin comunitățile copilăriei și adolescenței. În anii 89-95 au plecat valuri, valuri. Mai sunt și amicii americani cunoscuți în anii 88-94. Nu mă interesa ce votează, ci care era atmosfera.
Un amic american îmi spune o chestie care mă lasă puțin mască. Sunt om din Est. totuși, cu o cu totul altă experiență, chiar dacă i-am considerat pe americani un soi de „frați siamezi”. Recunosc că-mi plac multe de la ei. Dar unele mă supără. Așa cum și ei despre noi au simpatii și antipatii nuanțate.
Povestea.
Zice vechiul prieten: se însoară fiul. Copilul lui are deja spre 25-27 de ani. Zic: ei bine, casă de piatră. Care casă?, zice el. Sunt probleme cu „zestrea”, cum se spune la voi, îmi zice el. Ce zestre?, întreb eu nedumerit. Nu se mai poartă nici la noi, ehe, de câteva generații. Zice el: n-ai înțeles nimic. Eu vreau să-l ajut: nu vreau o fată cu zestre, ci fără zestre.
Nu mă prind, chiar dacă am viteză de înțelegere. El se prinde că nu mă prind.
Zice: să-ți explic. La noi, toată lumea are datorii la bancă, îmi spune americanul. Cu excepția oligarhilor și a câtorva cu moșteniri. Restul, toți au datorii. Zestrea s-a negativat, așadar.
Prima întrebare „financiară” după deces nu e ce ți-a lăsat, ci ce datorii ai de achitat
Dacă vii de jos și vrei școală, atunci ești terminat: ai nevoie de împrumut mare pe care toată viața tu sau copiii tăi îl vor întoarce.
Continuă. Știi care este prima întrebare când îți moare tatăl sau mama? Mă întreabă el. Ce datorie ți-a lăsat. Nu ce moștenire, ci ce datorie. Dacă te lasă fără nimic. ești fericit: Doamne, ferice de părinții care-și lasă copiii fără averi pe minus, adică cu datorii.
Acum să-ți spun cu zestrea, continuă el. Copilul meu, ca să facă școală de polițist, a adunat o datorie de aproape 200.000 USD. Acum se căsătorește. Când te căsătorești, prima întrebare este: ce „zestre are” partenerul, adică ce datorie. Dacă partenerul nu are zestre, adică dacă nu are datorie, ești fericit. Fata/băiatul fără zestre e o „partidă” perfectă. Dar dacă are o datorie mare?
Al meu se căsătorește cu o fată care are o datorie de 250.000 USD, tot pentru școală. Împreună, vor face o familie cu o datorie de 450.000 USD. Ca punct de pornire, au o avere de minus – 450.000 USD. Tu înțelegi ce însemnă asta?
Nu, recunosc că nu știu ce înseamnă să ai o asemenea datorie. Cred că aș face infarct. Eu vin dintr-o cultură unde cămătăria este privită ca un rău fundamental. Nu împrumutul în sine, ci împrumutul cu dobândă este fie un mare păcat, fie ceva inuman. Iar sumele acestea pur și simplu nu le înțeleg. În toate culturile majore ale lumii și în toate Cărțile sfinte cămătăria este interzisă. Puteți să mă verificați.
Oameni permanent îndatorați
Recunosc că nu cred că poți vorbi de libertate și democrație într-un sistem în care majoritatea populației este în viața de zi cu zi cu o proprietate, cu o avere pe minus.
Proprietatea pe minus aparține unui alt stăpân, de care depinzi și e legată nu doar viața actuală, ci și viitoare.
Datoria, împrumutul înseamnă amanetarea viitorului: viitorul e în mâinile altuia. Recunosc că această cultură dementă a vieții pe datorie, total dereglementată, mă sperie. Mi se pare ceva profund inuman.
Iar școala și sănătatea pe datorie pentru un estic și chiar un european din generația mea sună foarte violent. Educația și sănătatea pe bani: nu le pot înțelege. Și nici nu vreau să accept. Da, plătim un fond de solidaritate, care e altceva.
Povestea sindromului: angajatul lui Rockefeller
Antropologul David Graeber povesteşte un caz simptomatic al timpurilor noastre.
Se spune că Rockefeller – icoana bogăţiei şi succesului – nu purta niciodată portmoneu cu el. Şi deseori, când ieşea pe holuri la o ţigară şi mergea să mănânce sau să bea ceva, spunea că nu are mărunt.
Angajaţii lui, de la portar la manager, săreau fericiţi să-i achite nota de plată. După aceea, se lăudau luni de zile că „au achitat nota marelui Rockefeller”.
Pentru ei era culmea onoarei. Prin cap nu le-ar fi trecut să ceară „datoria” înapoi.
Iar lui Rockefeller, ca orișicărui miliardar decent, i se părea absolut normal să-i „onoreze” astfel pe angajații lui.
Care e ideea? Acest truc funcționează mereu, dar numai într-o direcție: datoria/împrumutul merge într-un anumit fel pentru unii şi în cu totul altfel pentru alţii. Depinde mult pe ce treaptă a puterii politice şi economice te afli. Mai ales economice.
Statul român procedează la fel ca angajații care-l „cinsteau” pe Rockefeller
Povestea de mai sus seamănă nespus de mult cu atitudinea statului RO „rupt în fund” în raport cu „investitorii strategici”. Le oferim toate condițiile: de la scutiri de taxe şi condiții preferențiale, la închiderea ochilor când îşi scot profiturile prin tehnici dubioase pentru a nu plăti impozitele acelea minimale etc.
Şi prin cap nu ne trece să îi punem să-şi plătească impozitele cel puţin ca toţi ceilalţi „investitori obişnuiţi”. De reguli egale ce să mai vorbim?
Povestea: Misionarul și „aborigenul”
Un misionar pleacă în Africa. E şi medic. Salvează suflete. Salvarea, cum am pomenit mai sus, e poate cel mai politic gest uman. Bun.
Într-un trib pe care-l evanghelizează misionarul se află un bolnav grav. Îl lecuiește, îi salvează viața. Peste câteva zile „aborigenul” salvat vine la misionar. Misionarul îl întâmpină şi se așteaptă, ca orice „alb civilizat”, la mulțumiri şi la un cadou ca semn de recunoștință. Așa spune economia „civilizată”: plătești – primești.
Cel salvat nu spune nimic şi așteaptă ceva la ușa cortului. Misionarul nu pricepe ce așteaptă „necreștinul”.
Cel salvat spune în final:
– Pentru că mi-ai salvat viața, trebuie să-mi dai un cadou, o răscumpărare, trebuie să-mi mulțumești! Trebuie să ai grijă de mine!
Misionarul rămâne paf. Nu înțelege nimic. Cine pe cine salvează?
Când salvezi ceva ai responsabilitate, ai o obligație. Obligația şi datoria sunt ale celui care salvează, nu ale celui care este salvat, ale celui care dă viață.
Ca o mamă care dă viață şi are responsabilitatea față de cel născut. Asta e logica darului. Economia darului este despre viață, despre protecția vieții, despre solidaritate, despre obligație, despre grija față de celălalt fără recompensă. În dar.
Povestea lui „totul costă” sau de ce tatăl şi copilul nu pot fi într-o relație de creditor-debitor
Niciodată lumea nu a fost mai uniformă și mai „spălată pe creier” ca astăzi. Cauze multiple.
Mantra cea mai agresivă azi: totul costă, nimic nu e gratis – viața e pentru piață, e contra cost sau pe datorie. Orice altă formă de relație umană este „de la cel rău” – sau și mai grav: „ciumă roșie”.
Povestea. Povestea unui tată și a unui copil.
Când Ernest a împlinit 21 de ani, tatăl său i-a făcut cadou un carnețel. În acel carnețel erau trecute toate cheltuielile pe care le făcuse de-a lungul timpului tatăl şi familia pentru acest copil Ernest.
Era practic o notă de plată pentru Ernest. Tânărul avea o datorie de x bani fată de tatăl şi familia sa: nimic nu e gratis – totul costă.
Datoria, după cum bine știm şi ne învață economia liberă, dar unică, trebuie achitată.
Ernest a muncit și a venit peste un timp şi şi-a achitat nota de plată față de părinți. Datoria a fost stinsă. Nimeni nu mai datora nimănui nimic. Cei doi s-au despărțit.
Ernest nu a mai vorbit şi nu şi-a mai văzut tatăl niciodată. Nu mai avea nicio datorie, nici o obligație. Nota a fost plătită. Nu-i mai ținea nimic împreună.
Când aruncăm vina pe debitori, niciodată pe cei care dau credit
Dacă punem așa problema, relația părinte – copil nu există. Există doar relație creditor – debitor. Relația se topește în tranzacție. Asta e noua lume.
Ador darwinismul social. Ce lume frumoasă construim! Strașnic….
De unde să știe ei că există și economia darului și multe alte forme de economii. Și relații.
Ce doream să vă spun este că a apărut în limba română, la Editura Art, faimoasa cartea a antropologului David Graeber – Datoria. Primii 5000 de ani. Am încercat să vă povestesc din ea ceva cu sens pentru ce trăim azi. Merită să o citiți.