ComenteazăLa ora 8.45 îl las pe Petru la grădinița din New York (Pre-kindergarten school), unde merge de cinci luni. Îl pot lua acasă la ora 14.55 – niciun minut în plus, altfel sunt luat la ochi ca potențial părinte abuziv. Predarea celor mici are loc în dreptul unei gard înalt de metal, a cărui textură îmi amintește de Allenby Bridge, punctul de trecere peste Iordan dintre Iordania și Israel.
Îngrijitoarele țin în aer pancarte cu numele fiecărei educatoare: Faith Cruz, Colleen Bazinet, Abboud Siriana; încredințezi copilul pancartei corespunzătoare, prezinți o aplicație cu teste de sănătate făcute la prima oră și apoi te mai zgâiești puțin prin grilajul blindat, urmărind intrarea încolonată a celor mici la cursuri. Părinții nu au voie în curtea școlii – măsurile de securitate sunt demne de un aeroport, mai ales după ce la un liceu aflat în aceeași clădire, un elev a sugerat că pregătește un mass shooting. Așa că mă bulucesc de două ori pe zi, de cinci ori pe săptămână, pe un trotuar de trei metri lățime, cu sute de părinți veniți din Midtown Manhattan, Turtle Bay și Sutton Place.
Vrând-nevrând, am început să-i recunosc, să știu de unde vin și ce tabieturi au. În fiecare dimineață, de pildă, ne intersectăm cu o fetiță care poartă un costumaș alb „How to train your dragon”; o aduce la școală mama ei, o latino-americană care vorbește mereu la telefon, în căști, pe sub o mască neagră (lumea e mult mai COVID-neglijentă la New York decât la București).
Am început să îl recunosc și pe europeanul roșcat (francez? scandinav? britanic? 70% Elton John și 30% Boris Johnson) care blochează strada cu un Chevrolet Suburban practic nemărginit, în timp ce aruncă în jur priviri vinovate și neliniștite, așteptându-și băiatul, pe Oskar. Îl ochesc imediat pe irlandezul cu hanorac negru New York Knicks și ghete bej de infanterist marin, tuns periuță, pe care fiul lui îi ia în brațe întotdeauna la ieșire, strigând fericit: „Daddy!”.
Totuși, grupul care mi-a atras atenția încă de la început a fost cel al asiaticilor. Sunt cei mai numeroși și, nu știu de ce, mi-au devenit imediat cei mai simpatici. Probabil pentru că sunt serioși și discreți: se strecoară prin mulțime fără să irosească gesturi și cuvinte, întotdeauna la timp.
Poartă jeans și adidași Nike – niciunul nu vrea să iasă în evidență, niciunul nu ocupă trotuarul ca să stea la taclale, cum fac latinii noștri sociabili, și niciunul nu blochează strada cu o mașină-trofeu, precum vest-europenii sau rușii, care încă se topesc după blazoane și heraldică, precum pe vremea lui Richard Inimă de Leu.
80% dintre asiaticii de aici sunt chinezi. Sunt cam un milion de chinezi în New York – cea mai mare comunitate din afara Asiei. Și au baze temeinic așezate în Manhattan – Chinatown e un brand consacrat de un secol. Încă din primele zile de grădiniță, Petru s-a împrietenit cu Pete, un băiețel cu părinți din China. Când ne întoarcem acasă, după-amiază, Pete aleargă după noi pe Strada 53, însoțit de tatăl și fratele lui, ca să strige „Hello, Petru! Have a good night, Petru!”. Mă salut foarte vag cu tatăl lui – amândoi mormăim ceva pe sub mască și zâmbim încurcați.
Un chinez timid și un est-european timid – nimic nu poate fi mai caraghios.
Cred că de la acel zâmbet stânjenit am început să mă gândesc că omitem un detaliu important în profețiile noastre despre ciocnirea Statele Unite-China, pe care specialiștii în geopolitică o văd posibilă în jurul anului 2075. Cred că omitem emergența rapidă a acestui grup de americani de origine chineză în zona elitelor intelectuale, politice și de afaceri din Statele Unite.
Acești copii de grădiniță – Pete, amicul lui Petru, și fratele lui, Mike – vor influența într-un mod pe care nu îl putem înțelege încă alchimia relațiilor dintre Washington și Beijing. Nu e deloc lipsit de relevanță că ei sunt majoritari într-o grădiniță din Midtown Manhattan. Aici nu vei găsi, e drept, copiii protipendadei newyorkeze – nepoții lui Kissinger și Trump, să zicem – care merg în grădinițele private din jurul Central Park West, în blocurile unde locuiesc personajele din The Undoing și Succession. Aici vin copiii funcționărimii americane și cei ai comercianților și intelectualilor care au imigrat recent. Tocmai pentru că sunt la o aruncătură de băț de visul american, ei vor furniza mâine cel mai dinamic contingent de ambițioși, vânători de burse și yuppies (tineri angajați în birouri).
Sunt tot mai convins că, în aceste condiții, vom vedea în 2050, în Statele Unite, tot mai mulți moguli IT, lideri politici și universitari ai căror bunici sau părinți vin din spațiul chinez. Îmi par printre cel mai bine alcătuiți pentru a reuși în societatea informațională.
În paralel cu această evoluție, China comunistă își va urma programul de expansiune tăcută și înarmare accelerată. Deși se luptă deja pentru supremație economică cu America, ea e încă foarte departe de forța militară a acesteia. Are nevoie de decenii pentru a ajunge din urmă marina și aviația SUA și, în acest timp, America nu va sta pe loc, continuând să inoveze.
Pe de altă parte, prin marile rezerve financiare aflate la discreția liderilor comuniști, China își va extinde neîncetat controlul asupra resurselor strategice din Africa și Asia Centrală (tot mai prețioase, pentru că se epuizează rapid). Cu alte cuvinte, cele două fenomene se vor întâlni undeva la mijloc: când China va deveni cu adevărat amenințătoare din punct de vedere militar, în Statele Unite va exista o elită tot mai influentă cu origini asiatice, de cultură chineză. Această elită nu va fi – în niciun caz – o iubitoare a Chinei comuniste; vorbim, în fond, despre copiii unor emigranți plecați în căutarea libertății, care au cunoscut pe propria piele toate nedreptățile produse de un regim totalitar.
Copiii chinezi educați la grădinița lui Petru vor fi patrioți americani autentici, așa cum au fost toți emigranții care au clădit America în secolele anterioare: englezii și irlandezii, evreii, italienii, polonezii, germanii, mexicanii.
E foarte posibil însă ca succesul lor în Statele Unite să aibă un efect neașteptat în China comunistă. În februarie 1972, când Nixon a vizitat China, Mao i-a spus acestuia, mieros și șăgalnic: „Am votat pentru dumneavoastră… Mă bucur mult mai mult când vin la putere oameni de dreapta”. Semn că până și cel mai sângeros dintre comuniștii chinezi urmărea evoluțiile politice din America. Nu cred că elita comunistă de la Beijing își va îndulci în următoarele decenii politicile autoritariste dure, nici postura expansionistă; aici clivajul chinezo-american va rămâne la fel de tăios. Dar undeva în substrat, o afinitate subtilă – creată de imigranții cu valori politice americane și rădăcini culturale chineze – va face negocierea mai ușoară și perspectiva unui conflict major mai puțin gravă decât pare azi.
Concomitent cu confruntarea dură dintre ideologia liberală și cea totalitară, în marele spațiu industrial și comercial al Pacificului are loc o evoluție demografică pe care nu sunt convins că o înțelegem suficient.