Cum rezistă niște Bulai, Pieleanu? În tot scandalul de la SNSPA e o veste bună: hărțuirea care se petrecea cândva ca normă acum nu mai e acceptată

 Două tinere își iau inima în dinți și spun ce li s-a întâmplat cu profesorul Bulai: o lungă serie de elemente de hărțuire sexuală, manipulare înnebunitoare, profit scârbos de funcție și de puterea publică. Proiectul „Catedra de abuz” a adunat deja foarte multe cifre fioroase – una din trei studente hărțuite sexual, de exemplu -, dar și cazuri concrete de abuzatori din zona universitară denunțați. Deși poveștile sunt oribile, vestea e totuși bună: femeile au încredere să-și spună public povestea și să-i facă să dea socoteală pe cei care au comis asemenea fapte.

Nu e întâmplător. S-au tot plâns unii pe aici că s-au înmulțit feministele, corectitudinea politică, că, vai, s-a importat #metoo și la noi etc. S-au plâns degeaba. Pot vedea încă de la liceul unde predau că adolescentele sunt mult mai pregătite să identifice și să denunțe un comportament minim necorespunzător din partea unui bărbat. Discursul lor e mai sigur, știu exact când un mascul o ia razna public. Sigur, asta nu elimină vulnerabilitatea, dar e cert că un individ cu un comportament de prădător sexual se va descurca mult mai greu cu o generație educată să nu tolereze manipulări erotice venite de pe poziții de forță, de putere. Iar la noi există un început de educație în acest sens.

Recomandări

Dezastrul șinelor de tramvai din București: „Două cauciucuri le-am făcut praf. Cine-mi dă banii pe ele?”

O problemă ar fi că avem astfel de mijloace de apărarea doar în zonele cu multă educație și resurse. Iar aceste zone sunt puține în România.

Acum vreo 10 ani, un ministru numit Stroe dădea ordin să se investigheze problema hărțuirii sexuale în poliție. O făcea aiurea, punând direct ținta pe angajatele din poliție, fără să le garanteze anonimat sau discreție. Evident că, din peste 6.000 de angajate atunci, n-au ieșit decât 10 cazuri „posibile”. Decât s-o facem așa mai bine n-o facem.

Apoi, sondajele în rândul femeilor ne arată că hărțuirea stradală și hărțuirea la locul de muncă sunt extrem de răspândite – nici nu ne trebuie sondaje, știm de la femeile din jurul nostru că există o reală problemă cu abuzuri de toate felurile, de la patroni libidinoși, la profesori cu glume de anii ‘60. Însă nu întâmplător au apărut primele cazuri în universități, e și locul în care tinerele capătă încredere, educație, se asociază, își recapătă încrederea după perioadele de abuz și își fac curaj să denunțe public.

Tot din universități vin și dezamăgirile. Nu întâmplător Mihaela Miroiu a fost ținta unor atacuri sub acuzația de „tăcere”, mai ales că se pare că știa de unele abuzuri și a dat sfaturi mai mult decât nerecomandabile: de exemplu, întâlnirea victimei cu agresorul. S-a tăcut, da, dar nu se mai tace. Presiunea culturală, educațională a început să împingă astfel de cazuri la suprafață. Până acum presa era plină de cazuri de mușamalizare teribile, de știri cu polițiști care nici nu înțelegeau natura reclamației sau de un sistem de justiție care mai mult expunea și vulnerabiliza victima, decât pe abuzator. Toate asta n-au dispărut, lupta va fi grea în continuare. Nu e de ajuns o minoritate educată care să nu mai suporte, mai trebuie și generații educate de funcționari, polițiști, judecători, procurori care să ducă astfel de cazuri la bun sfârșit.

Recomandări

Gigi Nețoiu, condamnat în „Dosarul Transferurilor”, s-a relansat în afaceri cu energie și imobiliare. Partener cu odraslele lui Cristi Borcea și Gabriel Oprea

Am sesizat în unele comentarii și un scepticism în legătură cu #metoo și, în general, cu o cultură care denunță prea ușor discriminările. În fruntea acestui curent a apărut Marcel Ciolacu, cel care s-a trezit că nu vrea „comunism”, adică vrea să-și lase instituțiile să-și facă treaba bla, bla. În lumea asta mișcarea metoo a apărut tocmai pentru că instituțiile nu-și făceau treaba și au fost forțate s-o facă prin denunțurile nenumărate ale victimelor. Ciolacu e suspect de rapid în a-l apăra pe Pieleanu, cel care a fost acuzat, imediat după scandalul Bulai, de practici similare. Alte figuri publice au acuzat direct că astfel de personaje ar fi fost ținute în brațe ani de-a rândul în spațiul public și pe contracte grase prin puterea serviciilor secrete. Tocmai pentru că sunt atât de puternici, Ciolacu ar fi trebuit să arate o minimă empatie față de victime. De altfel, politicienii nu prea s-au înghesuit să ia o poziție în aceste cazuri. Poate că „se știa” e puțin spus, dacă ne gândim la istoria hărțuirii sexuale prin partide – bine ar fi ca politicienele să înceapă să spună ce știu.

S-a tot spus că „se știa”. Da, în general, se știu multe și asta nu contează. Trebuie să arăți clar hărțuirea, abuzul, ca să deschidă toată lumea ochii. De aceea e lăudabil curajul femeilor care au avut nenorocul să întâlnească un Bulai.

Recomandări

Revoltă pentru pâine în România comunistă. Cum a fost reprimat cu focuri de armă protestul minerilor din Motru, în octombrie 1981

Ana Birchall a acuzat că a fost hărțuită de Marius Pieleanu, sociologul. Foarte bine, să spună tot. Însă aici am un singur comentariu de făcut: ați fost ministra justiției!, ce semnal e acesta când un om cu o asemenea putere nu a putut să-și denunțe eficient abuzatorii? Mie mi se pare deprimant, nu încurajator, să văd un funcționar cu asemenea putere că lasă abuzatorii să zburde fără acuzații formulate implacabil și impecabil.

Unde suntem acum?

Hărțuirea sexuală în școli, la locul de muncă, e slab sesizată, anchetele se blochează și pentru că avem legislație ezitantă, și pentru că avem o cultură a lașității funcționărești. Sunt întregi comitete și comiții care nu înregistrează nici măcar o plângere de hărțuire la locul de muncă, asta nearătând altceva decât că e frică mare să zici orice, nu că n-am avea hărțuire. Iar asta se întâmplă în instituții bugetare. Mai știe cineva ceva de fenomenul hărțuirii în mediul privat?

Un bun raport al Avocatului Poporului de anul trecut ne arată și incoerența legislativă, și cea instituțională, ne arată de fapt că suntem departe de diminuarea fenomenului. Însă asta nu înseamnă că nu se va vorbi din ce în ce mai mult. Politicienii care încă vorbesc de prin peșteri macho, de pe la șprițuri cu sfetnici-sociologi (care îi ajută să se facă de râs la alegeri de decenii – Pieleanu și Bulai erau mostre de mic cinism și glumă proastă în analiza politică, dacă mă întrebați), ar face bine să deschidă ochii și să privească probleme reale ale unei generații educate antisexist, care nu mai are răbdare.

Ca în toate problemele, România are o problemă de inegalitate flagrantă a drepturilor: n-ai bani sau relevanță socială, n-ai dreptate! O adolescentă lăsată singură acasă de părinții plecați la muncă va avea de o mie de ori mai puține șanse să spună prin ce trece în vreun sat uitat de lume. Curajul minunat al celor care au ieșit și au spus ce au pățit la SNSPA trebuie urmat de muncă instituțională grea pentru a preveni zone sociale precare unde sexismul a crescut, nu a scăzut, în ultimii ani. Sunt femei mai neprotejate decât erau acum 20 de ani.

Și încă ceva. Se poate pierde rapid micul avânt progresist în denunțarea acestor abuzuri. Acum două săptămâni abuzatorul Andrew Tate defila în aplauze pe scenă la Beach, Please. Un reflux care să atace și micile drepturi câștigate de femei în ultimii ani e oricând posibil.

Foto: Agerpres/Inquam Photos

Urmărește-ne pe Google News