De exemplu, dacă ai negat ciclonul Ashley ești cam anti-PSD. Dacă vrei pace în Ucraina, deși acuzi Rusia, ești oricum putinist. Dacă nu-ți place ocuparea Gaza și nesfârșitul măcel executat de armata israeliană, atunci iar ești putinist. Sunt etichete care împiedică o discuție serioasă într-o țară și într-un spațiu public în care s-a pierdut orice speranță că punctul de vedere autohton mai are, de fapt, vreo relevanță. România n-are dreptul la opinii despre NATO, Israel, ci are dreptul la înjurături în numele lor.

Contrele Iranului cu Israelul sunt, după unele televiziuni, „atac terorist”, deși sunt două state implicate oficial într-un conflict armat unde nu-și au rostul etichete de „terorist”, „axa răului”. Se pare că am eșuat complet într-o realitate Netflix-Disney.

Discuția despre războaie se împarte între un discurs oficial și un discurs subteran. Discursul oficial e o combinație de tabloid (acel tabloid care îl făcea pe Radu Tudor să prezinte jocuri pe calculator ca și cum ar fi fost atacuri aviatice) și experți agreați de autorități, tot felul de generali sau absolvenți de colegii de securitate care gem de plagiatori.

Discursul oficial ne spune clar că războiul din Ucraina e sfânt, e neprovocat de Vest în niciun fel și a fost presărat de-a lungul timpului de preziceri despre moartea lui Putin de cancer și de filozofări despre gena „stricată” a poporului rus. Discursul subteran pornește dinspre observații sociale clare: acest război ne-a stricat standardul oricum precar de viață, mai ales prin scumpirea energiei. Cel subteran are cauze cât se poate de reale, deci; dar, cu cât îl ții mai în subteran, cu atât va fi confiscat de cine nu trebuie, populiști de extremă-dreapta în primul rând.

Toată UE e scindată de acest dublu standard. Pentru că politicienii care atacă puterea, dar și cei de la putere, ar vrea să le folosească pe amândouă, adică să se prefacă războinici, dar să facă cu ochiul și spre cei care ar vrea forțarea încetării conflictului. La fel cu Israelul, toți se duc și se pozează cu Netanyahu, dar după date din ce în ce mai multe despre un comportament inacceptabil al armatei israeliene, încep să apară voci care să contorizeze și simpatia populară pentru victimele civile.

Recenta polemică Țiriac – C.T. Popescu, scoasă în evidență de Cătălin Tolontan, ne arată la lucru două discursuri dominante. C.T.P. susține agresiv înarmare și pro-NATO. În anii 90 avea poziții anti-NATO în ce privește Serbia, dar și atunci nu făcea decât să se alieze cu retorica mai puternică, iar simpatia românilor pentru sârbi nu era vreun secret. Acest tip de jurnalism populist exprimă violent opțiunea oficială: noi susținem necondiționat Ucraina, nu vedem problemele cauzate de prea puternica dependență UE față de americani.

Cristian Tudor Popescu. Foto: Hepta

De cealaltă parte, Ion Țiriac e miliardarul populist care pare că ține cu acel discurs popular subteran: el nu vrea război, el vrea un popor sănătos. C.T.P. l-a luat la mișto și l-a numit „miliardarul pacifist”, dar a sugerat și niște legături dubioase cu Moscova. Or, Țiriac nu face altceva decât să exprime părerea unor anumiți afaceriști europeni, mai ales germani: ce spune Țiriac în subtext e că „tăierea conductei de gaz rusești ne-a tăiat avantajul productivității germane”. Deci nu e nici ăsta vreun inocent, numai că, întâmplător, poziția miliardarilor coincide uneori cu cea a angajaților de prin firmele de componente auto: lipsa gazului ieftin ar putea să îi lase fără joburi!

Ion Țiriac. Foto: Hepta

Tocmai că aceste două tabere au agende care nu par să aibă legătură cu apăsările directe cotidiene, sociale, ne indică și artificialitatea lor. Sunt războaie între populisme și clickuri. România pare să nu-și permită dezbateri, ci doar lupte între cine cui pupă mâna, că e NATO sau e China, că e Israel sau mai știu eu cine. Noi nu avem opinii, noi aderăm, ne lipim de ăl mai puternic din curtea școlii și-i scuipăm pe ceilalți.

Lupta Ashley

Războiul Ashley a fost unul dintre cele mai stupide ale anului. Da, a început cu un ciclon care n-a existat, „ciclonul” Ashley, despre care experții au spus că e un nume pentru o furtună viitoare, dar că, de fapt, nu prea a existat în weekend. Au fost precipitații bogate, au fost furtuni, dar un grup destul de mare, animat de vitalitate auristo-useristă, mai ales, s-a declarat de părere că, de fapt, Ciolacu și ai lui au inventat coduri (împreună cu Arafat, normal) ca să se prefacă atenți la nenorocirile oamenilor inundați.

Marcel Ciolacu. Foto: Hepta

Desigur, ce le-a scăpat celor din București care tot așteptau ciclonul și n-a venit e că precauțiile au împins iar mii de oameni departe de case, chiar dacă n-a fost ciclon, sau că vântul violent a lăsat fără curent zone întregi. Pentru că, după ce am făcut praf infrastructura, noi n-avem nevoie de un ciclon cu nume special pentru a rămâne fără curent și sub ape.

Cele două Românii s-au văzut cel mai bine când ministrul Educației s-a dus acum două săptămâni în zona calamitată și le spunea oamenilor să-și dea copiii la școală online. O doamnă a și întrebat-o pe Deca: dar de unde curent, doamnă? Cele două Românii nu se respectă, nu au empatie una față de cealaltă.

Rezultatul?

Fie că avem discuții serioase despre război anihilate de înjurături și acuzații, fie că ne înjurăm de ciclon, e clar că sub un discurs oficial firav, superficial și agresiv stă un discurs subteran care adună toate frustrările nediscutării pe bune a unor apăsări grave. Totul se întâmplă în mocirlele facebook, tiktok, google unde astfel de războaie produc clickuri, bani și noi manipulări. Când nu discuți clar, cu argumente, apăsări populare precum un război cu mari pagube sociale pentru toată UE, cum e cel început de Rusia, sau un atac militar cu pierderi civile devastatoare, precum cel din Gaza, atunci fii sigur că se vor hrăni din aceste hibe tot soiul de figuri tragicomice. Cu cât ascunzi adevărul, cu atât colcăie și fascismele, și rasismele, și antisemitismul. Cu aceste evidențe pe care le băgăm sub preș și le presărăm oficial cu substanțe precum „democrație, dreptul la apărare, axa răului” etc. nu vom obține decât opinie publică frustrată grav, incapabilă să se mai exprime democratic. 

Fotografii: Hepta

Urmărește-ne pe Google News