ComenteazăCând am scris Sectanții am încercat să discut cu bătrânii comunității care mai rămăseseră, ca să înțeleg: care au fost mai violenți? Legionarii, fasciștii sau comuniștii? Pentru ei. Concurența era teribilă: violență fără limite. Au umplut cimitirele, au umplut pușcăriile și tot așa. Pe motive religioase, nu politice, dar cu efecte politice. Ei citeau povestea asta a violenței în cheia teologiei martirajului: ne persecută – e de bine, deci ne facem treaba bine. Așa scrie la Scripturi. Mai rău e când ne laudă și ne invită la covorul roșu al puterii.
Dar… Toate regimurile secolului XX nu au depășit o linie – nu au intervenit în actul morții, în ritualul morții. Comuniștii, monarhiștii etc. nu s-au băgat în astfel de intimitate ultimă. Moartea era un spațiu sacru pe care-l respectau: fiecare să-și îngroape morții după propriile ritualuri. Până și Ceaușescu și-a îngropat părinții după rit ortodox.
O singură putere a intervenit: legionarii – regimul fascist. Cum? nu au permis înmormântarea „străinilor” alături de cei „adevărați creștini” – să nu spurce „pământul sfânt strămoșesc”. Astfel a apărut tradiția înmormântării separate – „creștinii adevărați” pe o parte și „străinii”, „ereticii”, „trădătorii de neam” undeva în fundul cimitirului, în alt cimitir separat sau pe altă parte. Să nu se amestece: și asta să se vadă clar.
Cimitirele de prin Bugeac și multe alte părți stau mărturie: și astăzi sunt înmormântați separat. Lumea a uitat de unde a pornit asta – că la bază stă un act de o violență rară. Dar noi nu am uitat: eu cel puțin nu.
Ai mei, creștini fiind, spun că trebuie să iertăm. Eu nu amestec cele două sfere: sunt pentru separarea lor. Dar politic sunt pentru conciliere. Știu lunga tradiție a violenței și felul în care ea a fost stopată, fie și parțial, prin „ritualul sacrificiului” – negocierii. Am citit cu multă atenție pe vremuri antropologul violenței – René Girard – care ne învață că pentru a nu ne omorî între noi e nevoie de un ritual al sacrificării. Sau instituții ale negocierii, în termeni moderni.
În acest sens – orice e aproape de politica de tip legionară sau fascistă: pentru mine e ceva profund străin – ca să nu zic altfel. No pasaran! – Pe aici nu se trece! E clar ce nu voi vota niciodată.
Dar problema nu dispare, indiferent ce votăm duminică: cei doi candidați sunt interfața unei probleme imense – ruptura între două grupuri antagonice care se urăsc. Cum am ajuns aici? Cum vom negocia după? Cum ne vom împăca? Căci „conflictul civil” mocnind e în interiorul societății noastre – nu e problema rușilor sau americanilor, cum încercăm să ne spălăm pe mâini. A da vina pe „exterior” nu ne rezolvă problema, ci o amplifică. Cu cât ne mințim mai mult cu atât riscăm mai mult un conflict și mai mare – amplificăm problema.
Stăteam aseară de vorbă într-un birt amărât ca să văd ce zic oamenii care nu stau în centru. Priveam spre Piața Universității: e bine că se protestează. Dar oamenii din alte categorii sociale care nu au fost în centru decât să ne strângă gunoiul sau în turism, cei mulți abandonați, vedeau cam așa: „Iar ăștia de ne-au băgat pe gât Băsescu și Iohannis vor să ne bage pe gât Lasconi? Oamenii nu uită – nu sunt proști, spălați pe creier etc. cum credem noi. Oamenii au memoria lor. Așa cum eu nu pot uita istoria părinților și bunicilor mei, nici ei nu pot uita ce li s-a întâmplat și că au fost abandonați și umiliți.
Cu ei nu a discutat nimeni, ei nu au avut acces la mai nimic din bunăstarea primită prin „fonduri europene”: nu tu școală, nu tu educație, nu tu AFCN, nu tu ICR, nu tu burse, nu tu pensii speciale, nu tu spitale, nu tu job decent etc. Pe ei nu i-a reprezentat nimeni – pe ei nimeni nu i-a întrebat ce nevoi și doleanțe au. Ei s-au bazat doar pe propria putere de muncă și micile familii sparte și ele din cauza migrației.
A venit unul pe ecrane – precum o hologramă – și i-a întrebat de sănătate, le-a zis ceva ce le părea lor că e cu ei. Și au mers după el. De ce? Am vrea noi să fie problema de TikTok sau ruși (fără a minimaliza rolul lor). Mă tem că ne mințim iarăși: rana e în inima societății noastre. Această ruptură e problema noastră – a societății românești așa cum am construit-o noi în ultimii 35 de ani cu rădăcini mai vechi. Eu am folosit metafore – societate canibală: mă tem să nu fi avut dreptate.
M-au întrebat ce voi vota: am spus sincer – „prefer să votez din greață decât din frică”. Nu îmi este frică pentru mine, ci pentru ce lume lăsăm copiilor noștri. Dar nu pot vota ceva ce are miros de legionarism și nu pot suporta discursurile mistice iraționale în politică. Mă tem de ce nu pot raționaliza și argumenta. Acest „guru”, un aventurier puțin „nebun” – lipsit total de conținut.
– „Mai bine o proastă decât un nebun?”, a strigat unul de la masa vecină.
– Hai mai bine să zicem: mai bine cu greață decât cu teamă și ură…
Eu mă cunosc de ani buni cu ei – ei știu că eu niciodată nu le spun cu cine să voteze: doar discutăm. Aducem argumente, polemizăm. Dar am încredere în ei – sunt oameni duri, hărșâiți prin viață și de obicei aleg mult mai bine decât cei din centru. Și sigur nu sunt la fel de violenți precum clasa de mijloc care dă indicații superioare pe cine să votăm. Și după își bat joc de ei superior, batjocoritor. Poate puțină solidaritate între mandate nu ar strica. Dacă vrem să fim solidari și în momente de cumpănă.
Mă întorceam în noapte spre casă. Meditam la situația catastrofală în care suntem. Georgescu este precum o hologramă, dar un produs 100% românesc – un produs al felului cum am evoluat noi în ultimii 30 de ani. E un produs al instituțiilor noastre, al „rugăciunilor” noastre din Piața Universității, al elitelor cu lecturi de top interbelice – AUR de acolo s-a născut -, al bisericii majoritare, dar și minoritare, al influențelor străine de ambele baricade, al ignoranței noastre, al universității noastre și chiar al partidelor noastre – ale tuturor etc. Dar mai ales al crizelor și inegalităților sociale și economice, al cetățenilor din țară sau migrați și abandonați și „afară”.
Putem da vina pe străini: problema nu va dispărea. E atât de simplu să dăm vina pe ei și să nu fim capabili să ne analizăm și să ne asumăm realitatea fie și tragică în care suntem. Tragică și jalnică.
Pe de altă parte partidele „pro europene” – „lumea bună” a produs o contracandidată care nu ar fi trebuit să depășească stadiul de „fata cu Horoscopul” – acolo era limita ei de sus. Și acum o votăm ca să ne „salveze”: de ce nu? După Iohannis – și un dulap săsesc e mai util. O voi vota cu multă greață: e probabil răul mai mic – opusul sperie.
Speranța rămâne Parlamentul: PSD – cel mai stabil și reprezentativ partid poate juca un rol important și de data asta -, iar USR să se îmblânzească. Și poate, de ce nu, și PNL să devină partid liberal, iar PSD – social democrat: e un moment în care ar trebui revenit la identitatea afișată – asumată.
Privind spre instituțiile statului sunt speriat. Serviciile – instituțiile de top – arată catastrofal: sub limita medie a instituțiilor statului. De ce? Cum a fost selecția de cadre în ultimii 30 de ani? Avem o problemă imensă. Acum nu o putem rezolva – dar ea trebuie urgent rezolvată.
Dar recunosc că intim am o temere mai mare decât această alegere. Și dacă va câștiga acest Guru mistic și irațional? Ce facem? Acceptăm să jucăm cu el democratic sau instituim încălcarea regulilor democratice – îl blocăm prin tertipuri – și atunci totul se năruie? Adică se delegitimează tot: stat, instituții, ideea de democrație etc. și care poate împinge societatea spre revoltă de stradă. Cum procedăm? Nu încercați să faceți liste de nicio parte a baricadei: va trebui să vă treceți și unii, și alții părinți și copii. Vreți asta? Discutați, negociați – ascultați-vă unii pe alții. Dacă nu vrem să privim problema frontal și doar cosmetizăm la tura care vine vom avea o situație și mai tragică: răul mic politic are puterea să devină tot mai mare. Vrem asta?
Asistăm la un faliment instituțional – de la Președinție la servicii: catastrofal, la un faliment al partidelor, la un faliment al resurselor umane din sfera de decizie, la un faliment al mass-mediei, la un faliment al intelighenției publice, la un faliment al politicii cunoscute de noi de până acum.
Eu sper mult la o capacitate de inteligență și conciliere între părți: cu orice preț trebuie să ocolim violența de orice fel. Dar pentru asta e nevoie de multă muncă: de la instituții ale statului la partide, de la presă la omenii care au o anumită vizibilitate.
Să nu ne îngropăm de vii în cimitire separate. Mai avem de trăit împreună – copiii noștri mai au de trăit împreună.
Dar cred că putem cădea cu toții de acord asupra unui lucru: Nu fascismului, Nu violenței, Nu totalitarismului. Asupra celorlalte lucruri putem negocia în pace.
Fotografii: Inquam Photos / George Călin