Cum le vorbim copiilor despre război și moarte? Sfaturi de la experți: spuneți-le adevărul, păstrați rutina, cultivați ajutorul

Scriu de doi ani la acest text, în Jurnalul meu. Nu sunt profet, dar mă sperie actualitatea lui – speram să nu fie nevoie. Pandemia și războiul au venit peste noi. Zilele acestea mi-au adaptat singure textul.

Educația pe succes și educație pe acceptarea eșecului

Recunosc că sunt adeptul „educației de criză”, al educației care te învață și să pierzi. Adică, metaforic: educat să accepți Apocalipsa, catastrofa, momentul în care cazi ca să te ridici. 

Este una dintre temele mele preferate la care am lucrat în Mica trilogie a marginalilor: de la sectanţi la bandiţi prin crizele tinerilor „izgoniți” (copiii pogromului) de la 1903 până la „copii dingo” care erau pregătiți pentru Apocalipsă, criză ca viaţă cotidiană.

Astăzi educația – tot cadrul ei conceptual şi ideatic – este construită pe ideea de succes. 

E construită pe pozitiv, pe steril, pe nontoxic: ce trebuie să ştii ca să reușești în viaţă. Toată lumea asta te învaţă: cheia succesului.

Plătim şcoala, educatori, pedagogi, învățători, cursuri peste cursuri pentru ca ai noştri copii să reușească în viaţă. Accentul este pus pe individ: prin tine însuți. Investim enorm în acest individualism feroce. Toată maşinăria media e axată pe asta.

Recomandări

Ioana Tănase, femeia care a călătorit singură cu motocicleta, din România până în Mongolia: „Țipam și plângeam de fericire, într-un peisaj de vis”

Şi nimănui prin cap nu-i trece să-şi pregătească copilul pentru nereușită, pentru insucces, pentru tragedie, pentru suferință, pentru eşec.

Căci, fie vorba între noi, viaţa e compusă în primul rând din greutăți, din eşec, din suferinţă. Fericirea şi reuşita sunt nişte accidente. Despre asta spun toate cărţile „sacre”, marile cărţi de filosofie etc. Şi noi nimic.

În mod normal, omul ar trebui pregătit să-şi trăiască mica lui Apocalipsa zilnică, cotidiană. Dar nimeni nu-l pregăteşte pentru asta. Nu avem şcoală pentru asta, nu avem pedagogi pentru asta. Nu avem părinţi pentru asta. Unii mai au noroc. Până şi religiile apocaliptice au devenit un soi de comerţ cu fericirea.

Eu cred că „educaţia în negativ”, în sensul de rezistență la piedici, este mult mai utilă decât „educaţia în pozitiv”. Când ești pregătit pentru catastrofă poți gestiona lejer succesul. Invers, nu. 

Cine îi pregătește pe copii pentru întâlnirea cu lumea reală?

Recomandări

Am scăpat de Ciolacu și Iohannis, am dat de Ciolacu și Iohannis

Iar trendul actual cu educația prin joacă, din plăcere, nederanjantă, nestresantă, lipsită de efort, controlată şi puțin responsabilă, mi se pare că va produce doar catastrofe. Pentru că nimeni nu se mai ocupă să pregătească copiii pentru întâlnirea lor cu realul: dificultăți, insucces, suferință. De epidemii şi alte catastrofe precum război ce să mai zic. Depresiile, anxietățile foarte timpurii ale copiilor actuali vin şi de aici.

Educația „în negativ”, educația pentru eșecuri este o educație care presupune mult efort, poate gestiona ceva mai ușor crizele şi poate mobiliza populaţia în parametri cât de cât raționali. Ești pregătit şi psihic, dar cunoști şi proceduri, și tehnici de soluţionare.

În general educația pentru catastrofă este foarte utilă, pentru că reușește să reducă totul la lucruri fundamentale, elemente esențiale ce ţin de comunitatea umană, de natură şi de biologie. Ce țin de viață. De ce? Pentru că ea este despre supraviețuire. 

Valoarea supremă este supraviețuirea. Dar nu oricum, ci după nişte reguli ale „parcului uman”. Să învățăm ce înseamnă „apărarea civilă”. Cândva asta se făcea în școală. 

Recomandări

România a fost condamnată să-i plătească 85 de milioane de euro oligarhului rus care a fost proprietar al RAFO Onești

Iar ca să supraviețuiești trebuie să ştii să alegi ce este fundamental şi important, trebuie să ştii să renunţi, să selectezi. Uneori pentru a trăi mai departe trebuie să ştii, să pricepi, să alegi repede ce e important şi ce nu: aurul sau bucata de pâine, bogăţia sau viaţa, averea ta sau viaţa vecinului? Adică să ştii să sacrifici. Ce sacrifici? 

Crizele se trec doar prin solidaritate

Ca să ştii să sacrifici trebuie să ai în cap o ordine a lucrurilor, o ierarhie. În perioadele de criză înveți repede că singur vei fi strivit total şi că numai prin solidaritate, împreună poţi rezista mai bine la diverse crize, molime, violenţe etc. Într-o criză brusc afli că toată ideologia succesului – prin sine însuți, meritocratică și tot darwinismul social – se năruie într-o clipită.

Când a venit marea foamete (1946-1948) peste ai mei, care a dus până la canibalism în regiune, au supraviețuit nu cei care aveau mai mult, ci cei care au ştiut să se ţină împreună şi să împartă puţinul pe care-l aveau împreună. 

Iar războaiele pe termen lung le câștigă nu cei ce vor să cucerească cu orice preţ, ci cei ce ştiu ce apără şi cum apără.

Iată de ce un curs de „Istoria supravieţuirii umane şi a apărării civile la catastrofe” nu ar strica copiilor noştri. Dar mai ales părinților.

Cum vorbim copiilor despre război și moarte?

Cel mai greu în acest război pentru noi, părinții, este groaza imensă că nu ne putem proteja copiii. Viața este lucrul cel mai important pe care-l avem. Copiii sunt viața noastră. Temerea teribilă este acesta neputință de a-i proteja. Pandemia a adus suflul morții, iar războiul din Ucraina face ca moartea să devină prezentă într-o formă teribil de violentă.

Discut mult cu prietenii mei ucraineni și ruși, cu prietenii evrei care au trecut prin acest tip de experiență. Vorbim cu specialiști să ne explice: cum le vorbim copiilor despre război și moarte.

Nu sunt specialist, urmăresc cu mare atenție subiectul. Am încercat să-mi pregătesc copilul scriind acum câțiva ani o carte pentru copii pe temă: Războiul pisicilor, ilustrată splendid de Veronica Neacșu.  

O să prezint câteva teze simple, sper și utile care nu sunt ale mele, ci sunt culese de mine de la diverși specialiști și oameni care se ocupă de subiect.

Spuneți adevărul, copiii știu când îi mințim

Principiul adevărului: niciodată nu mințiți copilul, chiar și-n situații tragice. A crede că cei mici nu realizează ce se întâmplă este o greșeală. Ei știu exact ce se întâmplă, chiar dacă nu au tot aparatul reflexiv al celui matur. 

Ei aud, înțeleg și mai ales simt realitatea din jur. Mai ales acum când au acces la internet, TV și alte surse. Copiii aud, vorbesc, înțeleg, simt. A-i minți este o cale greșită.

De ce? Sunt mai multe probleme: mai întâi a-i vorbi înseamnă a-l pregăti, a-i oferi informații, a-l pregăti psihic și practic pentru ca într-o situație reală el să fie deja gata să se confrunte cu realitatea și să poată mai ușor trece prin tragedie. 

De ce? A lăsa loc gol în mintea lui în ce privește o problemă fundamentală, a-l minți prin ascundere, produce acest spațiu gol care poate fi umplut cu o imaginație și fantezii multiple care nu-l vor ajuta. Oricum mintea lor produce suficientă fantezie, dar el trebuie să dețină și informații reale legat de pericolul și tragedia prin care trecem.

Limbajul folosit poate fi schimbat de la o vârstă la alta, dar el trebuie să fie exact, real, fără metafore sterile care falsifică realitatea. Ideea că putem produce un „câmp steril” la nivel de limbă, imagine și realitate este o mare minciună. 

Minciuna este mult mai periculoasă decât orice formă de adevăr – minciuna este o ascundere a violenței, un câmp care produce și crește violența, cu care mai devreme sau mai târziu ne vom confrunta. 

Minciuna este grăuntele adevărului strâmb al violenței care va produce monstrul războiului. Iar copiii știu când îi mințim.

Siguranța. Cum vine acest sentiment de siguranță?

Folosiți cuvintele pe care le aveți la îndemână, cât mai simplu, direct, fără a avea complexe și teamă că veți afecta și traumatiza copilul. Însă atenție: nu trebuie să speriați copilul. 

Copilul trebuie să simtă sentimentul de protecție, afecțiune, dragoste, securitate. Copilul să știe că mama și tata au grijă de el – și el are grijă de ei. 

Siguranța vine din faptul că părinții, cei mari, au noțiunea termenilor, explică, deci înțeleg ce se întâmplă. Nu se isterizează. Atenție: nu vorbiți prea mult de asta, dar nici nu ascundeți. Nu oferiți exces de informație, ci doar informațiile de bază și progresiv: au nevoie de timp să proceseze. 

Războiul are loc mai întâi la nivel verbal și după capătă chip. Copiii au nevoie de informații exacte, dar nu în exces. 

Nu alergați informațional înaintea războiului: vă va strivi mintea înainte de a vă întâlni cu el. Deveniți indirect un factor de război și afectați viața copiilor.

Repet: vorbiți exact, strictul necesar și explicați cu cuvintele voastre. Explicația oferă sentimentul siguranței – cei mari arată că înțeleg ce se întâmplă. Nu împingeți lucrurile spre irațional, boală, demență. Iraționalul produce frică, haos, nesiguranță. Exact de ce nu avem nevoie. Iar copii sunt mult mai sensibili.

Păstrați rutina și cultivați ajutorul reciproc

Copiii au imensă nevoie de rutină: încercați fără a ascunde realitatea, tragedia să păstrați rutina cu care este copilul obișnuit: trezit, spălat, îmbrăcat, mers la școală, prieteni, masă împreună etc. Nu schimbați radical stilul de viață dacă se poate – schimbările bruște în aceste momente îi afectează. Rutina creează stabilitate, siguranță.

Acum, toate acestea s-au schimbat dramatic: avem valuri de schimbări, avem refugiați. Trebuie să ajutăm pe cei în necaz să-și creeze o nouă rutină cât mai repede. Moldovenii au dat un exemplu excelent: nu folosesc termenul refugiați, ci oaspeți. Nu e o minciună căci adevărul trebuie spus – dar e un stil de viață.

Foarte important ajutorul și comunitatea: simțul solidarității, al comunității. Oferiți cât mai mult ajutor. 

Acordați, dar și apelați fără restricții la ajutor – sentimentul solidarității în perioade de criză este fundamental. 

Dă siguranță, arată că nu suntem singuri, că avem pe cine ne sprijini. Solidaritatea înseamnă pace: solidaritatea e opusul războiului.

Nu vă temeți de lacrimi, de emoții, de întrebările copiilor. Ele sunt normale: discutați aceste lucruri, lăsați emoțiile precum lacrimile și râsul să fie prezente. Încercați să fugiți de conflicte și isterii – e greu dar acestea din urmă sunt profund nocive. Râsul, plânsul, discuțiile produc formă de solidaritate de grijă reciprocă, de siguranță.

Apelați la întâlniri cu rudele, prietenii – copiii să fie cât mai mult în comunitate. Ocoliți singurătatea, anxietatea, depresia prin comuniune, comunitate, grup. În comunitate greul se duce mai ușor și te protejează de multe angoase.

Ieșirea din logica războiului

Personal folosesc metoda pe care o numesc Ieșirea din logica războiului. Asta am învățat de la ai mei, a funcționat și știu că pe mine mă ajută. Logica războiului spune radical unul e bun și altul e rău. Logica păcii spune că trebuie să ieși din această luptă: e o tehnică iudeo-creștină. Să nu lași să escaladeze conflictul, ci să cauți permanent un dialog și o negociere. Să asculți și să oferi soluții. 

Să nu răspunzi violenței cu violență, să nu răspunzi minciunii cu minciună, să nu răspunzi urii cu ură. Să nu devii parte a escaladării urii, violenței și minciunii. 

Când mi s-a adus prima oară Talmudul la citire mi s-a părut o carte imensă. Am întrebat despre ce este? Mi s-a spus: despre un singur lucru – cum să nu faci rău celui de lângă tine, cum să-i oferi celui de lângă tine ceea ce vrei și ție să ți se ofere. Restul sunt comentarii la asta mi-a spus bătrânul înțelept.

Asta nu înseamnă că nu trebuie să fii ferm, să nu te aperi și să te lași umilit. Nu – înseamnă că doar încerci să nu fii parte a războiului, ci parte a păcii. Puterea adevărului și a binelui este infinită.

Pace. Nu – războiului!

Urmărește-ne pe Google News