Dacă n-ai râs de cărțile lui Iohannis, n-ai dreptul să râzi de Ciucă

Am citit „În slujba țării”, de Nicolae Ciucă. Nu am fost traumatizat ca alții (am citit multe texte proaste la viața mea) nici extaziat ca ăia care s-or fi lipit de mici sume din alea două milioane de euro investite în marketing. Cartea nu pare scrisă de Ciucă, e mai mult dictată, sunt prea multe semne de oralitate. Probabil a fost editată dup-aia. Dacă chiar i-a fost scrisă de cineva cartea, apăi acel cineva trebuie să dea banii înapoi.

Ciucă vorbește ca-n rapoarte, mai ales cu partea aia lemnoasă, cea care îngroapă informația în balast. S-au strâns miștouri multe, pe bună dreptate, dar trebuie adăugat ceva: e o carte la fel de proastă ca „Pas cu pas”. Numai că atunci nu țin minte să se fi râs atâta de Iohannis. Din oportunism. Iohannis câștiga alegerile, Ciucă pare pe făraș politic, ținut în niște perfuzii stranii de la Cotroceni, lăudat doar de Rareș Bogdan și de încă vreo doi care au mai rămas în fruntea liberalilor.

Deci gustul pentru carte la noi mai e orientat și de scorul din sondaje. Dacă n-ai râs de cărțile lui Iohannis, n-ai dreptul să râzi de Ciucă. Ciucă a avut bani de promovare, dar nu mai are capital politic ca să-l laude criticii de ocazie.

Niște sfaturi despre scris nu doar pentru Ciucă, pentru oricine se apucă. Când te apuci să scrii ca să ascunzi, se vede. Când scrii ca să fii în pas cu toate locurile comune ale vremii, scrii ‘geaba. Ciucă bifează toate poncifele posibile, el este un soldat al tastaturii fără frică de clișeu. Și, din când în când, mai trage câte un aforism bine însiropat: „tocmai un suflet nepregătit să se aplece cu meșteșug peste coala albă e o garanție a sincerității”.

Recomandări

Daune de 10.000 de euro pentru un copil din Cluj accidentat la grădiniță: „Există lege de pe vremea lui Cuza, dar nimeni nu știe în România”

Dacă tot umpli 200 de pagini de memorialistică, măcar o meditație controversată lasă să-ți scape. De exemplu, ții neapărat să-ți scoți un trecut anticomunist al familiei prin străbunică, dar n-ai nimic de comentat de expediția bunicului antinazistă, aliat cu rușii, până în munții Tatra – acestuia îi glorifici doar expediția (împreună cu naziștii) în adâncul Rusiei. Sau te miri ce neprietenoși sunt oamenii din Afganistan și nu te întrebi de ce? Apropo, e un pasaj de un mare umor negru involuntar, despre luptele din Irak: „Armata Română a fost nevoită să execute foc, nu ca să cucerească, ci pentru a se apăra în fața unui inamic greu de observat”. Ciucă își apăra patria în Irak, nu o ocupa.

Paranteza de eroism

După materialul celor de la Recorder care au întrebat parteneri de război, militari care au condus diverse operațiuni în Irak, despre eroismul lui Ciucă și n-au găsit nimic, cartea vine ca o confirmare: Ciucă ne asigură că n-a fost erou și cred că are dreptate. El a fost mai degrabă un minicruciat ortodox. Pe unde s-a dus și-a făcut biserici, unele modulare: „Prima oară asta s-a întâmplat în timpul misiunii din Afganistan. Am adunat, cum am putut, scânduri, bucăți de placaj și panouri de prefabricate. Am așezat altarul, cum se cuvine, în spatele unei catapetesme alcătuite din câteva icoane. (…) În Irak, cu experiența deja căpătată, am fost mai grijuliu. În tabăra White Horse am construit o biserică modulară, iconostasul a fost pictat de psihologul detașamentului, cu pensule improvizate și cu vopselurile pe care le-am găsit prin bază”.

Recomandări

Amenințarea unui general rus: „Lovim ținte militare din România, Polonia și Bulgaria, dacă Ucrainei i se va permite să tragă rachete cu rază lungă”

Întrebarea pe care nu și-o pune nici Ciucă, și nu și-o pune nici presa română în majoritatea ei, este: ce căutam noi acolo? Aha, voiam în NATO, voiam protecție. Foarte bine. Cu ce preț am obținut-o? Păi ne-am dus în niște războaie și misiuni aberante care au destabilizat complet Orientul Mijlociu, și în Irak, și în Afganistan. Noi nici măcar n-am discutat vreodată pe bune în spațiul public larg faptul că am participat la niște acțiuni care vor rămâne în istorie drept culmea ipocriziei NATO: căutarea de arme de distrugere în masă care nu existau în Irak sau căutarea lui Bin Laden prin Afganistan.

Așa că sunt înduioșătoare și năucitoare meditațiile bravului soldat Nicolae Ciucă despre cum cetățenii ăștia din Afganistan „nu ne iubeau deloc”, nu ne voiau acolo. Am vorbit cu soldați care au luptat în Afganistan. Principala întrebare care îi frământa era ce căutau acolo și cu cine luptau. Ciucă n-are puterea să-și pună întrebările pe care unii dintre soldații lui și le pun.

E ceva să stai atât timp într-un loc și să nu te întrebi mai serios ce căutai tu cu ditai brigada și armamentul să fugărești cetățeni care te urăsc. În România contestarea acestor acțiuni armate a fost minimă, de aceea găsesc uneori amuzantă presa care îi contestă lui Ciucă stilul, dar nu s-a gândit vreodată să discute partea dificilă a problemei.

Recomandări

Bilanțul furtunii Boris: cel puțin 15 morți, dintre care șapte în România, și mii de sinistrați în Europa Centrală și de Est. „Este un coșmar”

Soldat universal de lux

Ca orice carte proastă, „În slujba țării” ne arată multe chestii interesante prin omisiune, prin stângăcii diverse. De exemplu, ne prezintă destinul exemplar al unui bugetar de lux care se simte un amărât înglodat la bănci. „Când trăiești doar din salariu, e destul de greu să aduni atâția bani încât să-ți poți cumpăra o locuință nouă. Chiar și socotind salariile mai mari pe care le-am primit în misiuni, nu reușisem să punem mare lucru deoparte”, scrie Ciucă. Și adaugă: „În relația mea cu băncile e așa cum o arată declarația de avere: mereu am avut mai mult de dat decât de luat”. În relația tuturor cu băncile situația e cam așa.

Ciucă e acel bugetar de lux care nu-și realizează privilegiul: totul e sacrificiu, și-a sacrificat tinerețile ca să stea în cazarmă și să servească țara. Apăi, uitându-mă la pompieri, polițiști, procurori, judecători, sereiști, militari – mai precis, uitându-mă la cât au făcut ei față de cât au fost răsplătiți din banii poporului -, aș zice că poporul a fost în slujba lor, nu invers.

Pentru toate există un singur nume: familie. Cartea se încheie cu ode dedicate familiei tradiționale și propriei familii. Soldatul nostru, pe final, e prins de un soi de streche a alegerilor și bagă niște paragrafe dedicate credinței în „formula tradițională a familiei”. De ce? Pentru că ni se potrivește nouă, românilor! Tare!, ni se potrivește mai ales pentru că am avut în 30 de ani milioane de oameni plecați la muncă. Mai mult, bravul general e pus să ne înmulțească: „cred cu tărie că un reviriment demografic este posibil, mai ales prin viața de familie”. A vrut să fim convinși pe final că e și el încă unul din cohorta nesfârșită de indivizi care sunt conservatori acasă și liberali cu alții. Am și văzut: doar soția și cumnatul s-au trezit și gradați ca lumea, și cu pensii bune de tineri, trecând miraculos prin niște scheme ale armatei pe care doar Ciucă și ai săi le știu.

O carte proastă care spune și adevăruri, deci. Le știam deja, dar parcă altfel le guști când le vezi evitate gângav de un tip care pare hotărât ca, până la sfârșitul anului, să fie luat în râs de toată lumea. Dacă mă întrebați (și dacă PNL mai are vreun pic de sânge în instalație), Ciucă ar trebui trimis la bibliotecă, și Geoană pus să lupte împotriva lui Ciolacu. Dar despre asta, într-un episod următor.

Urmărește-ne pe Google News