ComenteazăÎmi propun să vă prezint astăzi datele, sumar comentate, ale unei cercetări recent publicate de analistul Daniel Milo, consultant al fundației Globsec (Bratislava). Studiul său privește imaginea Rusiei în Europa de Est și Balcanii de Vest și a fost realizat după un sondaj de opinie din octombrie 2020, pe baza unui eșantion reprezentativ (vârstă, gen, educație, domiciliu și mărimea habitatului).
Imaginea Rusiei în Bulgaria, Cehia, Ungaria, Muntenegru, Macedonia de Nord, Polonia, România, Serbia & Slovacia e, așa cum ne putem aștepta, formată din amintiri ale erei sovietice, percepții sociale post-comuniste și situația efectivă a fiecărei țări (în interiorul sau exteriorul NATO/UE).
Studiul Globsec e relevant întrucât arată că aria central și est-europeană, basculată după 90 în sfera Occidentului – sau dorindu-și să-i aparțină – este încă strategic eterogenă, din motive istorice de care se cuvine să ținem cont.
Reamintesc faptul că toată zona e un conglomerat slav, cu excepția Ungariei și a României. În această magmă etno-lingvistică slavă, nu neapărat ortodoxă, Rusia găsește un teren prielnic pentru politica sa revizionistă.
Moscova nu consideră că integrarea în UE și NATO a mai tuturor statelor din fostul Pact de la Varșovia constituie un proces reversibil, dar asta n-o împiedică să acționeze pentru slăbirea adeziunii lor la blocul euro-atlantic al democrațiilor liberale. Cum? Prin promovarea unui mit rusesc (Rusia a fost „agresată” de expansiunea NATO și reprezintă o putere morală, spre deosebire de Occidentul „decadent”). Prin propagandă directă sau indirectă.
Prin „măsuri active” (de compromitere a adversarilor săi politici și ideologici). Prin narațiuni pan-slaviste și prin orice alt mijloc disponibil, de la cele culturale și religioase, până la investiții și doze atent distribuite de „vaccin rusesc” (Sputnik V).
Concluziile cercetării arată că Rusia nu are o imagine unitară, bună sau rea: în regiunea fostului CAER nu există un „profil universal” al susținătorului sau adversarului Rusiei. Cei care cred că Rusia e victima unor „uneltiri” occidentale cred și că ea reprezintă o superputere militară (numai 47% consideră că SUA dețin cea mai puternică armată din lume). 56% din populația regiunii nu se simte amenințată de Rusia. 30% consideră Rusia ca pe un partener strategic.
Grupul de state sondate se împarte în trei categorii: cei care „mângâie Ursul pe burtă” (Serbia, Bulgaria, Slovacia și Muntenegru). Cei care „îi dau Ursului de mâncare” (Ungaria, Cehia și Macedonia de Nord). În fine, „cei care privesc Ursul cu scepticism” – unde regăsim Polonia și România.
Asta nu înseamnă că la noi și în Polonia nu există categorii care dau apă la moară propagandei rusești, ci doar că – din motive istorice (de pildă memoria Pactului Ribbentrop-Molotov sau dezmembrarea Poloniei de către URSS, cot la cot cu Germania lui Hitler) – grosul populației nutrește sentimente ostile față de Kremlin.
Pentru ca această situație ambiguă, ușor de exploatat în defavoarea coeziunii strategice occidentale, să tindă spre clarificare, ar fi nevoie ca procesul de integrare în UE și NATO să continue. Nu e un obiectiv imediat realizabil, chiar dacă – nu demult – Muntenegru și Macedonia de Nord au fost admise în NATO.
Polonia și România, care sunt despărțite de Rusia numai prin granița cu Ucraina (tot mai nesigură în zona ei orientală) sau cu Republica Moldova (și spinoasa ei „problemă transnistreană”), au pledat la Bruxelles (unde cele două organizații își au sediul) pentru continuarea procesului, numai că UE a fost încercată de criza financiară de acum un deceniu și, mai recent, de pandemia de Covid-19, tot așa cum NATO se ocupă cu redefinirea propriului rol la scară globală, ieșind, treptat, din logica anilor 90.
Vestea bună e că, în toate statele monitorizate, balanța strategică a opiniei publice înclină destul de ferm spre Occident, căruia nu i s-a găsit tocmai în Rusia lui Vladimir Putin o alternativă practic viabilă sau teoretic atractivă. Nu e cazul să dramatizăm vulnerabilitățile generate de populism, tentația iliberalismului, sau nostalgia erei comuniste în fostul bloc sovietic, pentru că (pe anumite dosare) există tensiuni și între nucleul fondator al UE/NATO și SUA, dar nu e cazul nici să le ignorăm.
La trei decenii de la colapsul URSS (în care Roland Reagan nu se sfia să identifice „Imperiul răului”), tot în cușca totalitarismului am trăit mai mult decât în libertate, iar libertatea e mai fragilă decât pare, mai ales atunci când, bucurându-ne de roadele sale, începem să o vedem ca pe ceva subînțeles.
Foto: Hepta