Există un trend de ani buni – căpușarea școlilor: sistemul public de educație este căpușat de rețele întregi de firme private sau de persoane din afara sistemului. El se face prin mai multe mecanisme: vânzarea de „auxiliare” – cărți, caiete, manuale, manuale ajutătoare etc. Pe oricare părinte, când aude „auxiliare”, îl apucă nervii. De ce? „Auxiliarele” au o funcție comercială, nu didactică. Ele mereu fac presiune pe veniturile părinților. Părinții sunt, de fapt, aceste „vaci de muls” financiar și fac totul pentru copiii lor: sunt gata să plătească orice, să facă orice sacrificiu financiar pentru a le fi bine copiilor. De ce? Explic spre final.

Mai avem tot soiul de concursuri care vin dinspre privat și pătrund în școli – aparent gratuite. Sunt din afara sistemului, dar se vând ca fiind ceva „exclusivist”, te fac „mai special”, „superior” și prin mecanisme de lobby – ca să nu o numim necivilizat corupție – pătrund prin minister, inspectorate școlare, directori sau profesori, în școală. Încet, dar sigur, ele devin businessuri destul de profitabile pentru cei care le fac și costuri destul de consistente pentru părinți. Sursa banilor: părinții. 

Nu cred că trebuie să dau exemple: orice director de școală, orice profesor sau părinte știe asta. Sper că și cei care iau decizii în această țară.

Să mai amintesc de veșnicul  „fond al clasei”: el nu a dispărut, ci doar s-a transformat, pentru că nu a fost clar reglementat, chiar dacă pe alocuri sunt semne de îmbunătățire. De ce? Nu există un buget alocat pentru asta și vin părinții să rezolve tot.

Școala noastră publică, universală și gratuită, garantată prin Constituție să fie așa, nu mai este așa. Școala a devenit de mult un spațiu virusat de bani și costă nepermis de mult, mai ales pentru o țară ai cărei cetățeni maturi și mai ales copii au un grad mare de risc social produs de sărăcie.

De meditații nu voi vorbi aici, acesta e un univers aparte financiar și economic – un semn al semiprivatizării sistemului de educație și un indiciu al colapsului acestui sistem. Cu precizarea că meditațiile nu sunt ceva nou, se făceau și în comunism, una dintre mize era și atunci: accesul la o școală mai bună.

Atenție: asta nu înseamnă că sistemul universal și gratuit de stat ar trebui înlocuit cu cel privat. Din contră: tradiția educației europene moderne ne arată că doar cel universal garantat de stat este unul care ne poate oferi acces egal la educație, educație care este un ascensor social pentru o viață decentă și ieșire din sărăcie – singurul ascensor democrat și social real. 

În același timp, asta nu înseamnă că nu pot exista și alternative private pentru cei ce-și doresc: dar ele vor fi mereu marginale în Europa și mai ales la noi, unde nici 10% nu-și permit. Ce avem noi în zona privată cu mici excepții sunt „sere educaționale” exclusiviste, nu sisteme de educație. Le știu binișor – vând pe bani mulți iluzii. 

Noi trebuie să îmbunătățim sistemul public de educație. Cum? Avem specialiști care pot să ne spună cum, avem modele în UE de la care putem învăța.

Ceea ce trebuie să facem noi, cetățenii – părinții în mod special –, e să ne solidarizăm cu profesorii și să facem presiune pe politic pentru a crește salariile profesorilor, cheltuielile pe educație și să ne apropiem de media europeană la acest sector. E șansa noastră.

Dar primul lucru care trebuie stopat: căpușarea școlilor. Scoaterea comerțului educațional din școală. Câteva exemple cotidiene cu care ne confruntăm ca părinți.

Despre dar și cadou

Am, avem o problemă cu „cadourile”. Nu cu darul, ci cu ceea ce numim „cadou”. Sunt un adept al economiei darului – un act simbolic sau economic de recunoaștere, de mulțumire. Nu pot fi împotriva lui. Suntem recunoscători unui profesor sau medic: îi oferim ceva simbolic – un dar.

Dar linia este foarte fină și se poate foarte ușor ca darul să se transforme într-un cadou-plată care împinge spre o relație economică și de corupere. De aceea, actele economice sunt reglementate în societățile moderne. „Cadoul” nostru pornește deseori de la dar, dar devine o plată neformală care produce o relație toxică. 

Ca părinți știm bine că aceste inițiative „nevinovate” pornesc de la un banal gest: să cumpărăm o floare de 8 Martie și se ajunge la cadouri de câteva sute de lei. Și ai la început pe „doamna învățătoare”, iar din gimnaziu ai alte zeci de profesoare și profesori. Dacă ai făcut de 8 Martie, faci și de Paște, și de Crăciun, și de final de an, și de  început de an. Un calcul meschin scoate cifre importante. Bani din buzunarul părinților.

Nu aș da vina directă nici pe profesori, nici pe părinți – sunt practici, cutume și situații complicate. Aceste practici pot fi stopate  printr-o reglementare simplă care să vină dinspre Ministerul Educației.

Firește, nu aș exclude orice urmă de dar – nu mi se pare normal să nu poți da un mărțișor sau o floare profesorilor: chiar e un gest frumos. Dar nu mi se pare deloc normal ca aceste daruri să se transforme în „cadouri” scumpe. Recent citisem în Libertatea un material cum au fost reglementate astfel de practici în sectorul medical în țări cu ceva practică mai avansată: au fost reglementate la nivel de cost – să nu depășească x lei.

Despre Săptămâna altfel și Săptămâna verde

Un alt caz în care pe părinți încep să-i apuce nervii – iarăși trebuie să scoată bani din buzunar la greu.

Ideea acestor săptămâni „altfel” mi se pare o idee bună: pot aduce un anumit suflu nou, diferențiere, scoatere din monotonia actului educativ. Cu toate că educația presupune multă rigoare, continuitate și muncă. Dar ideea în sine mi se pare salutară.

Doar că de la idee la practică avem mereu o problemă. Tendința e iarăși aceeași: comercializarea actului educativ. Părinții se transformă imediat în sursă de finanțare a diverselor forme de căpușare. Apar zecile de oferte din zona privată sau sunt împinse acolo: brusc fiecare zi costă – un curs, un spectacol, o ieșire, o vizită. Fără câteva sute de lei nu poți trece aceste săptămâni „altfel”. Nicicum nu reușim să devenim creativi, să oferim alternative educaționale „necomerciale”.

De ce părinții nu pot refuza? De ce plătim?

Putem să refuzăm: mereu ni se spune – cine nu poate participa la „cadou” sau la „eveniment” nu e obligat. Poate refuza.

Lucrurile nu sunt deloc așa. Plata în cultura actuală este un simbol al puterii și ierarhiei sociale. Banul este marcă a statutului social. Din păcate, nu educația este această marcă, ci puterea banului. Și tonul de fond îl dă clasa de mijloc – cea mai vocală clasă socială de la noi.

Sărăcia sau lipsa de bani este un act de o violență cel puțin la fel de dur ca violența fizică. A nu avea, a nu participa la ceea ce costă este o formă de excluziune puternică și violentă. 

Orice părinte știe bine – chiar dacă nu conștientizează, el simte – că a nu participa la acest proces de „plată” produce o stigmă asupra lui. Dar și mai grav: asupra copilului său. 

Cel mai mult noi ne temem de sărăcie – nici de boală, nici de cancer nu ne temem așa de mult ca de sărăcie. Copiii au acest sindrom, această teamă gata interiorizată. O decizie a părinților de a refuza participarea la acest ritual „cu bani” înseamnă că părinții lor sunt săraci, sunt din casta inferioară și asta sunt și ei în fața colegilor: oameni inferiori. 

Și atunci, această presiune enormă socială împinge părintele să facă toate compromisurile lumii și toate eforturile pentru a plăti.

Cum ieșim din acest cerc vicios? Doar împreună, prin conștientizare și consens generalizat – părinți și profesori – și mai ales prin reglementare legală.

Foto: Dumitru Angelescu

Urmărește-ne pe Google News