100 de ani de când a fost publicat. De ce a ajuns „Ion”, de Liviu Rebreanu, cel mai citit și cel mai prost înțeles roman din literatura română

În primăvara lui 1913, Rebreanu începe să scrie o primă versiune a romanului. În august 1916 (pe 15 august, România a intrat în război) începe o altă versiune, scrie primul capitol, cel cu hora, într-o noapte, în timp ce în București băteau clopotele care avertizau pericolul zepelinelor inamice care survolau regulat Capitala. Frânturi din viața scriitorului, din viața familiei, din viața unui sat de lângă Năsăud sunt topite într-un text perfect, în prototipul romanului realist românesc de atunci încoace.

În timpul ocupației este denunțat de un coleg de redacție că e „dezertor” din armata austro-ungară, nemții îl arestează, îi percheziționează casa. Manuscrisul „Ion” ajunge în coșul de gunoi: „L-a înșfăcat, și hîrșt! cu el la coș”. Scriitorul vorbește cu soldatul (cetățean al imperiului, Rebreanu știa foarte bine germană), află că e bibliotecar, îl convinge să-i lase manuscrisul soției sale, Fanny.

Rebreanu fuge de sub escortă, nu intru prea mult în detalii, cert e că reușește să ajungă în Moldova pe filiera socialiștilor români. Și tot cert e că nici în Iași nu îi e ușor, deasupra lui plutește stigma de „colaboraționism”.

Abandonează romanul pentru o vreme, se va reapuca de scris după război. În august 1920, după încă un tur de forță stimulat cu vagoane de tutun și cafea pe care Rebreanu le-a consumat toată viața până la autodistrugere, „Ion” era gata.

Recomandări

Un posibil scenariu în războiul dintre Rusia și Ucraina. Sergiy Gerasymchuk, expert ucrainean în securitate: „Numai epuizarea ambelor părți poate duce la o încetare viabilă a focului” | Interviu

Rebreanu apare publicat complet într-o ediție de „Opere”, coordonată timp de decenii de Niculae Gheran, absolut minunată, cu tot felul de detalii, mistere dezvăluite, mituri familiale spulberate, caiete, jurnale, schițe de laborator. Orice român ar trebui să aibă această ediție critică în casă, nu neapărat cele 23 de volume, dar măcar „Răscoala”, „Ion” sau „Pădurea spânzuraților”.

Însă imediat apoi trebuie spus că textul lui Rebreanu este constant distrus de școală. Este o distrugere normală, fiecare societate își ia clasicii și îi reduce până la absurd din motive didactice. Așa a ajuns „Ion” și cel mai citit, dar, probabil, și dintre cele mai prost interpretate romane din istoria noastră. Orice text literar trebuie simplificat dacă ții să-l predai, să-l explicitezi.

Cea mai clară evidență a „distrugerii” romanului este că el e în continuare încadrat în marele sertar pe care l-am putea numi „povești cu țărani”. Se bat unii pe pământ, se violează, se înjură și la final moare personajul principal. De-a lungul deceniilor s-au tot sedimentat prostii și prostioare despre statuia țăranului etern, veșnic, mitic, profund instinctual, liant al poporului român. Multe dintre prostioare fiind comise cu bună-știință și din motive ideologice – și urmate fidel de criticii fără personalitate – de Liviu Rebreanu însuși.

Recomandări

Guvernul Colectiv. La nouă ani de la tragedie, demisionarul Victor Ponta și colegii lui de cabinet sunt în continuare în prim-planul politicii

Avea un teribil nas comercial și politic, e totuși dintre puținii scriitori care au reușit să trăiască din literatură (și nu numai, se lipea eficient și de funcții aducătoare de bani și prestigiu), știa că un roman despre un țăran din imperiul proaspăt prăbușit trebuia vândut ca un viitor coagulant al noii Românii Mari.

Rebreanu își avea momentele lui de romanțiozitate simplistă, dar cine îl citește atent observă monstrul de luciditate și cunoaștere a tehnicii literare și retorice.

Așa am ajuns să avem un roman clasic pe care îl știe toată lumea de „roman țărănesc”, când el e mai bine de jumătate despre mica burghezie ardeleană, despre tensiuni între etnii, despre fisurile din imperiu, clase sociale, despre rolul ingrat al „patriotului român” din Transilvania.

Pare simplu „Ion”, limbajul pare și el cam sărăcuț, elementar, direct. Și totuși, de ce e așa puternic? Pentru că stau în romanul ăla îngropate eforturi și experiențe incredibile. Așa cum a stat un zbucium real în spatele portretului lui Rebreanu, acel tip spălăcit, cu freză îngrijită și simpatică (probabil cea mai mișto freză din literatura română, aș îndrăzni să plusez), acel Rebreanu de manual.

Cu numai 10 ani înainte de publicarea lui „Ion”, Rebreanu era cam la nivelul ăsta cu limba română literară: „L-am citit pe Creangă cu însemnări pe marginea cărții și apoi pe Caragiale, din care n-am înțeles absolut nimic”. Nu e doar o chestiune de limbă, e vorba de un întreg context regățean pe care nu-l cunoștea fostul ofițeraș, cu probleme veșnice și banale în imperiu, cu datoriile la jocul de cărți, cu povara unei familii sărace și numeroase etc.

Recomandări

Maia Sandu obține o victorie a la Pirus: o victorie importantă care anunță un an foarte greu

Variantele, exercițiile prin care trece să ajungă la „Ion” sunt multe și infinit dificile. Omul nu are milă față de el însuși. Scriitorilor amatori le e milă să taie din propriile texte. Rebreanu rade tot, o ia de la capăt, schimbă stilistic de zeci de ori, nu iartă nimic, nu se iartă deloc pe sine. Este un om-text.

În jur curg războaie, drame familiale, totul e consemnat, scris și rescris, împreună cu un ocean de real banal, cotidian. Până și în febra transcrierii finale a romanului mai face câte o pauză să noteze în jurnal chestiuni precum: „a cântat iar cucuveaua, nu știu dacă în dud sau pe casa de-alături”.

Romanul „Ion” îl scoate din sărăcie, era un ziarist rupt în coate, istovit în munci redacționale, traduceri literare sau viață socială-utilitară (cultivarea prieteniilor care mai aduceau câte un ajutor material). Salariul soției de la teatru era de multe ori salvator. Sărăcia fusese adâncită de război și de statutul incert al cetățeanului Rebreanu, de om al celor două lumi, fostul imperiu și România de după război.

Din toată această fierbere istorică și personală, a ieșit acest roman în care „personajul” principal nu e Ion, ci o senzație de „liniște”, liniștea dintr-o societate care avea să fie pusă la pământ de Marele Război.

Recitesc constant Rebreanu, recitesc constant „Ion”. Nu e vreo perversiune de șoarece de bibliotecă. E plăcerea pură de a admira un meseriaș absolut. În 100 de ani, romanul acesta nu este epuizat. Că tot avem alegeri, recitiți pasajele despre politică, alegeri, intrigi, culise, negocieri, conflict artificial, sunt pagini extraordinare, mult peste Caragiale în complexitate (asta pentru că situația însăși era mai complexă în Transilvania de dinainte de Unire, nu de altceva, nu fac clasamente între scriitori de mărimea celor doi).

E un soi de misiune de onoare, uciderea acelui „Ion” cu care ne-am luat Bac-ul și regăsirea unui „Ion” care poartă încapsulate esențe tari din istoria societății românești.

Înainte să vă plângeți de „copiii care nu mai citesc”, luați acest roman din bibliotecă și întrebați-vă de ce nu mai seamănă cu „Ion” ăla din lecțiile de liceu.

Urmărește-ne pe Google News