Motivul pentru care țările din estul Europei au „alergie” la ideologia corectitudinii politice

Modernitatea occidentală – inaugurată de Renaștere și Reforma protestantă, încununată prin Iluminism și exprimată politic prin era democrației (combinată cu episoade de utopie impusă sub regimuri totalitare) – s-a bazat pe dualități puternice: rațiune-credință, știință-religie, reacțiune-progres, public-privat, separația puterilor, drepturile omului, stânga (egalitară) și dreapta (liberală), partide-sindicate, Stat providență-Biserici, umanism și politehnică etc. 

După câteva secole în care modernitatea și-a stabilit teritoriul, ea a fost copleșită de propria complexitate. Dihotomiile stricte s-au relativizat, frontierele dintre diferitele domenii ale cunoașterii au devenit permeabile, ierarhiile sociale și profesionale au fost contestate atât de sus în jos – prin partide populiste – cât și de jos în sus – prin apariția rețelelor de socializare, iar valorile tari, de tip antropocentric, au fost înlocuite de valori slabe, fluide, reconfigurate din mers, spre confuzia tot mai mare a vieții comunitare.

Încă din anii 80 ai veacului trecut, toate aceste metamorfoze au început să definească „post-modernitatea”, iar după căderea URSS, în 1991, senzația de sfârșit al unei paradigme a fost mereu amplificată prin ideea că am închis, odată cu războiul rece, atât „era ideologiilor”, cât și pe cea industrială. A trăi „după” modernitate a început să fie totuna cu a te rupe de rădăcinile culturale, obiceiurile, instituțiile și atitudinea (occidental mesianică), pentru a intra într-un timp al prefacerilor tehnologice galopante, al neîncrederii și contestației. 

Recomandări

De ce Tudor Duma zis „Maru”, dealerul de droguri al lui Vlad Pascu, a fost pedepsit cu indulgență de instanța de fond: „A vândut doar canabis, o substanță care nu e greu de procurat”

Am putea spune că ne-am instalat în ceea ce Lev Troțki – mai deșteptul rival lichidat de Stalin – numea „revoluția permanentă”. Trăim așadar într-un interval neclar, care promite imposibilul, făcându-ne între timp viața cotidiană tot mai dificilă, atât prin costul psihologic al adaptării la o schimbare continuă, cât și prin nesiguranța unui viitor anticipabil pe baza prezentului. 

În Occidentul „clasic” – cel care s-a opus sovietizării – inerția vechilor cutume (de la codurile bunelor maniere, până la stratificarea averilor și criteriile de merit în desfășurarea unei cariere) pare să fie mai mare decât în Occidentul „extins” (prin lărgirea Uniunii Europene și a NATO).

În fostul bloc comunist – aparent mai conservator – generațiile mature, care au traversat deșertul „tranziției” democratice, s-au adaptat mai greu la post-modernitate, pentru că au fost mai solicitate și mai deconcertate de „viclenia istoriei” decât societățile mai așezat-burgheze din vestul Europei. 

În fond, aceste generații au trăit deja, sub forma rudimentară a regimurilor marxist-leniniste, cea mai brutală formă a modernizării forțate. Românii, rușii, bulgarii, polonezii, cehii, slovacii sau ungurii nu aveau nevoie de mișcarea „woke”& „cancel culture” pentru a ști ce înseamnă să-ți tai violent legăturile cu tradiția propriei națiuni, în numele unei negații radicale.

Recomandări

Fabrică de pașapoarte românești falsificate, descoperită la Kiev. Cât costa documentul fictiv

În Estul comunist s-au dărâmat statui, s-au interzis cărți și s-au proclamat categorii sociale „vinovate” cu 50 de ani înainte ca războiul cultural din SUA – importat și pe bătrânul nostru continent – să impună dogmatismul „corectitudinii politice” și să rescrie istoria în cheia revizionismului post-colonial.

Tocmai această senzație de repetiție face ca o bună parte a națiunilor est-europene să fie atât de ostilă față de noile mode ideologice adoptate de elitele „liberale” din universitățile americane sau din cercurile Comisiei Europene. 

Popoarele până nu demult captive în „lagărul socialist” primesc cu reticență frustrată o agendă care germina în Occident încă de la revoltele studențești din mai 1968, inspirată fiind de gândirea lui Stalin, Mao, Fidel Castro, sub semnul „iconic” al unui Che Guevara.

Lor li se pare că ce se întâmplă acum pe piața occidentală a ideilor este o restaurare a marxismului teoretic, în vederea reluării, sub forme hi-tech și sub o glazură capitalistă, a comunismului real, de care s-au eliberat cu atâtea sacrificii, acum trei decenii. 

Mi se pare natural ca noua generație din România – străină de realitatea bolșevismului „aplicat” – să adopte agenda PC (corectitudinii politice, n.red.) în mod necritic și cu deplin entuziasm juvenil. Teza mea este însă că rezistența „conservatoare” a celor mai vârstnici nu ține neapărat de carența educației, de anchiloză mintală și defazare culturală, cât de instinctul de a nu-și mai pierde o dată, în aceeași viață, libertățile fundamentale, miraculos redobândite în 1989.

Recomandări

De ce au votat tinerii un extremist. Diana Filimon, cofondatoare Gen, știri: „Călin Georgescu e un epigon, nimic altceva. Copiază modele care au funcționat. Este doar accidental un lider”

A eticheta această rezistență drept „iliberalism” înseamnă a-i ignora geneza intelectuală & dinamica sociologică și duce la o neînțelegere nefastă pentru continuitatea construcției europene, așa cum generează spațiu politic pentru felurite grupări extremisme pseudo-conservatoare, fundamentaliste, xenofobe și eurosceptice.

Simbolic vorbind, criza de comunicare între Estul și Vestul Europei ar fi avut șansa unei limpeziri preventive, dacă, bunăoară, un fost președinte al Comisiei Europene nu ar fi dezvelit la Trier, în 2018, ditamai statuia lui Karl Marx… 

foto: statuia lui Karl Marx din Trier, Germania/EPA

Urmărește-ne pe Google News