ComenteazăExistă două tipuri de comportamente ale oamenilor politici care nasc în mine o indignare profundă.
Primul e cel al omului politic împopoțonat în haine valorând cât salariul pe un an al unui român obișnuit și care se arată preocupat de săraci și de binele acestora. E ca și când lupul, căruia nu i s-a uscat bine sângele rămas pe bot de la mieii sfâșiați mai devreme, ar veni la turma de oi și le-ar vorbi oilor de câtă grijă poartă el turmei.
Desigur, faptul că un politician se îmbracă modest nu e o garanție a faptului că acesta servește binele public sau că îl preocupă soarta celor mai vulnerabili. În schimb, faptul că un politician poartă straie și accesorii de mii sau zeci de mii de euro e un indiciu clar al unor valori care nu au nici o legătură cu misiunea pentru care i-a fost acordat mandatul de către cei ce l-au votat. Nu e vorba doar de ipocrizie. În societățile umane, haina nu are numai rolul de a ne acoperi goliciunea și de a ne proteja de frig.
Vestimentația are și o funcție socială – prin ea le comunicăm celorlalți statusul nostru, apartenența la un grup, aderența la un set de valori și viziunea noastră estetică.
Când tu ca om politic alegi să te îmbraci în haine de mii de euro, este pentru că vrei să îți afișezi statusul și să institui o relație de superioritate în raport cu alții, cei care au mai puțin. În peisajul politic românesc am avut parte de suficiente asemenea spectacole, oferite de reprezentanți ai tuturor partidelor politice.
A doua situație care naște în mine revoltă este cea a omului politic împopoțonat în straie de mii de euro, dar care, spre deosebire de primul, nu mimează grija față de săraci, ci care îi critică pe aceștia de pe poziții moralizatoare și le ține lecții despre virtute. În acest al doilea caz, e ca și cum lupul ghiftuit s-ar duce la oi și le-ar certa că nu dau suficient lapte și nu fată destui miei.
Cam așa arată actualul ministru al muncii, Raluca Turcan, atunci când de la înălțimea unei averi care se vede pe ea de la o poștă critică „abundența” ajutoarelor sociale și ne oferă asigurări că aceia care nu vor să muncească nu vor mai fi duși în spate de oamenii harnici.
Serios, doamnă Turcan? Dar despre cei 1% care trăiesc pe spatele celor 99% nu aveți nimic în programul de guvernare? Despre elita prădalnică, formată laolaltă din oameni politici și de afaceri, care a capturat statul punându-l să funcționeze în interes propriu și în detrimentul binelui comun, nu aveți nimic de spus?
Faptul că Raluca Turcan continuă retorica băsistă, de un primitivism feroce, îndreptată împotriva celor ce beneficiază de ajutoare sociale, nu e o surpriză – Raluca Turcan este fostă membră PDL, partidul care a inaugurat în România discursul urii împotriva săracilor.
Totuși, chiar dacă nu ne surprinde, este strigător la cer ca în plină criză economică și socială un ministru al muncii și protecției sociale (sic!) să își înceapă mandatul fix cu acest tip de retorică. Sunt nenumărate probleme legate de sistemul de protecție și asistență socială, una dintre ele fiind că e foarte ineficient în reducerea sărăciei.
Un singur exemplu: doar o cincime dintre copiii care trăiesc în gospodării cu venituri mici au putut evita sărăcia din cauză că familiile lor primesc transferuri sociale. În UE, în medie, reducerea sărăciei copiilor este de 40%! Să nu mai vorbim de suprabirocratizarea sistemului de acordare a beneficiilor, de criteriile de eligibilitate aberante, care îi exclud exact pe cei mai defavorizați de la accesarea beneficiilor, de sumele ridicol de mici, de faptul că Indicatorul Social de Referință nu a fost actualizat din 2008.
Cu toate astea, din noianul de probleme stringente, doamna Turcan alege să se preocupe fix de posibile fraude ale ajutoarelor sociale, dispunând anchete în acest sens. Anchete sociale, care presupun vizite la domiciliu, în plină pandemie!
Ar fi absurd să negăm că există cazuri de fraudare a sistemului de asistență socială. Da, există. Dar înainte de a da cu parul, haideți să ne întrebăm cum se face că un om parcurge o birocrație infernală pentru a obține 141 de lei pe lună, cât e valoarea venitului minim garantat pentru o persoană? Ce anume îl determină pe omul nostru să depună dosare peste dosare, o dată la câteva luni, ca să obțină o sumă mizeră?
La această întrebare sunt două răspunsuri: primul e că avem criterii de eligibilitate absurde și că există oameni care nu corespund sută la sută criteriilor legale, dar sunt totuși într-o situație de sărăcie severă, din moment ce 141 de lei fac o diferență. Al doilea răspuns – și scriu asta în cunoștință de cauză – este că mulți accesează venitul minim garantat nu pentru suma de bani, ci pentru că acesta vine la pachet cu asigurarea de sănătate, fără de care rămân total descoperiți în fața bolilor.
Oare nu cumva frauda este, în multe cazuri, efectul unui sistem nedrept și gândit prost, și nu al unei predispoziții către lene sau al imoralității? Apropo de lene, tot datele oficiale ne arată că dintre beneficiarii de venit minim, un procent infim de doar 0,7% au refuzat un loc de muncă.
Dar chestiunea cea mai importantă e alta – dimensiunea fraudei.
Da, suntem de acord că unii beneficiari de ajutor social primesc bani „nemeritați” – dar per ansamblu, deoarece oferim ajutoare sociale infime, sumele fraudate nu au cum să fie altfel decât tot infime. Banii mulți se pierd prin alte tipuri de fraude.
Datele ne arată că România pierde anual aproape un miliard de dolari din cauza fluxurilor financiare ilicite – respectiv metode prin care companiile își ascund profiturile și indivizi bogați își ascund averile pentru a eluda plata taxelor.
Din calculele mele, suma pierdută într-un singur an din cauza fluxurilor financiare ilicite ar fi suficientă pentru dublarea alocațiilor copiilor – trei milioane și jumătate de copii ar primi sume duble, dacă banii nu ar fi ascunși în paradisuri fiscale. Sau, alternativ, am putea nu dubla, ci majora de 5 ori valoarea ajutoarelor sociale pentru cei mai săraci români!
Dar Guvernul, prin Raluca Turcan, pune tunurile pe cei săraci și arată cu degetul la frauda comisă de aceștia, în loc să se preocupe de adevăratele fraude.
Și face asta apelând la un sentiment moral adânc înrădăcinat în psihologia noastră – dorința de dreptate. Societățile umane au încercat dintotdeauna să îi sancționeze moral sau legal pe cei care trișează și trăiesc pe seama altora. E foarte corect – coeziunea noastră ca grup depinde de respectarea regulilor comune.
Indignarea morală împotriva trișorilor și a celor care eludează regulile e cu atât mai mare într-o societate ca a noastră, cu cât majoritatea muncește din greu și cu toate astea abia o duce de pe azi pe mâine. Cum să nu te revolți împotriva cuiva care nu muncește când tu tragi din greu 8-9 ore pe zi, 5 zile din 7, pentru un salariu puțin mai mare decât cel minim pe economie?
Miza însă e să stabilim cine nu muncește cu adevărat și cine profită cu adevărat de pe urma muncii altora. Propaganda neoliberală ne spune că există o legătură între banii pe care îi ai și muncă, între veniturile cuiva și valoarea muncii sale. Este, desigur, fals – dacă munca era cea care ne îmbogățea, azi ar fi fost milionari muncitorii care trudeau în întreprinderile privatizate în anii 90 și 2000, și nu cei care au făcut privatizările respective.
Miza e să stabilim, așadar, împotriva cui trebuie să ne îndreptăm indignarea noastră morală, pe deplin justificată. Arătând cu degetul către câteva sute de asistați social, s-ar putea să nu vedem elefantul din cameră. Altfel spus, s-ar putea să ne luăm la goană după cărăbuși, în timp ce lăcustele sunt cele care ne primejduiesc recolta.
Înainte de a cădea în plasa discursului cu asistații care nu muncesc, să ne întrebăm măcar o dată, o singură dată – oare pericolul e cineva care câștigă nemeritat 140 de lei pe lună sau cineva care sustrage un miliard? Și oare nu cumva cel ce sustrage miliardul are interesul să arate cu degetul la amărâtul cu o sută de lei, tocmai pentru a disimula propriul abuz?