În 10 septembrie 2022, în cadrul Festivalului Internațional de Film Documentar fARAD de la Arad va fi prezentat pentru prima dată în România documentarul „Three Minutes: A Lenghtening”/„Trei minute: o prelungire” (2021), o coproducție Olanda/Marea Britanie regizată de olandeza Bianca Stitger, coprodusă de cineastul britanic Steve McQueen și narată de Helena Bonham Carter.

Filmul pleacă de la trei minute filmate în 4 august 1938 în orășelul polonez Nasielsk de David Kurtz, un evreu polonez emigrat la 4 ani în SUA și revenit după 45 de ani în vacanță împreună cu soția și cu trei prieteni. La trei luni după vacanța din 1938 avea loc Kristallnacht (Noaptea de cristal, o serie de pogromuri ce au avut loc în Germania contra populației evreiești, petrecute în noaptea de 9-10 noiembrie 1938, n.red.), în 1 septembrie 1939 Germania invada Polonia, iar în decembrie 1939 cei 3.000 de evrei din oraș (erau 7.000 de locuitori cu totul) au fost deportați. În 1945, dintre aceștia mai supraviețuiseră aproape o sută. 

Cele trei minute, descoperite întâmplător în 2009 de nepotul lui David Kurtz, Glenn, sunt singurele imagini video din Nasielsk păstrate până azi.

Imaginile, care au fost donate de Glenn Kurtz arhivei Holocaust Memorial Museum din Washington, DC, pot fi văzute gratuit aici.

Cele trei minute color și fără sonor filmate în piața din Nasielsk înfățișează oameni veseli, mai ales copii, care se vâră în fața aparatului de filmat sau ies din sinagogă, scurte imagini cu musafirii înconjurați de mulțime precum și instantanee în penumbră dintr-un restaurant. David Kurtz nu știa să filmeze, abia cumpărase aparatul Kodak și, oricum, în cele șase săptămâni de călătorie prin Anglia, Olanda, Franța, Belgia, Elveția, Germania și Polonia a filmat doar 14 minute.

Imaginile, descoperite după 70 de ani, într-un dulap

În 2009, Glenn Kurtz a descoperit într-un dulap din casa părinților săi din Florida un film pe 16 mm cu călătoria bunicului în Europa anului 1938. Nu știa ce oraș polonez filmase acesta, nu-și cunoscuse bunicul și oricum nu prea mai avea ce rude întreba, dar a început o amplă cercetare pentru a descoperi mai ales oamenii din imagini. 

Plecând de la identificarea orașului – inițial a crezut că e orașul natal al bunicii, Berezna, dar după leul lui Iuda de pe ușa sinagogii a identificat sinagoga din Nasielsk (orașul natal al bunicului), el a reușit, la capătul a patru ani, să găsească șapte supraviețuitori evrei din Nasielsk, cu care a stat de vorbă.

Odiseea a luat sfârșit în 2014, odată cu publicarea volumului de peste 500 de pagini „Three Minutes in Poland: Discovering a Lost World in a 1938 Family Film”, despre care Elie Wiesel a spus, pe bună dreptate, că „se citește ca un thriller”. Cartea a fost pe lista celor mai bune apariții din 2014 potrivit The New Yorker, The Boston Globe și National Public Radio, și poate fi citită în original pe scribd.com, unde un abonament e cinci euro pe lună, iar prima lună e gratuită.

Bianca Stitger, care e istoric și jurnalist cultural, dar și soția oscarizatului regizor Steve McQueen, pe care l-a susținut ca producător asociat la „12 Years a Slave”, a aflat despre cartea lui Glenn Kurtz de pe Facebook (!). Văzând apoi online cele trei minute a fost fascinată de jocul dintre prezența și absența memoriei în imaginile cu necunoscuți filmate amatoristic într-o frumoasă zi de vară.

Nu mai făcuse nici un film, dar, întâmplător, Festivalul de Film de la Rotterdam o invitase în acel an să realizeze un eseu video de 30 de minute pentru un program special. Așa că l-a contactat pe Glenn Kurtz și l-a convins să o lase să folosească volumul drept punct de plecare. Rezultatul s-a numit „Three Minutes Thirteen Minutes Thirty Minutes”/„Trei minute, 13 minute, 30 de minute”, dar munca lui Stitger a continuat încă cinci ani. 

Ca să gonfleze eseul într-un film de aproape 70 de minute, Stitger a călătorit la Nasielsk și Treblinka, precum și la Detroit, unde l-a cunoscut pe Maurice Chandler, ultimul supraviețuitor din cei peste 150 de oameni care apar în aceste imagini. A folosit, firește, și cele trei minute din 1938, care fuseseră restaurate și digitalizate de Holocaust Memorial Museum din Washington, DC, pentru că erau într-un stadiu avansat de degradare. 

„Three Minutes: A Lenghtening„/„Trei minute: o prelungire” a avut premiera mondială anul trecut la Festivalul de Film de la Veneția, după care a urmat o intensă prezență festivalieră însoțită de o presă foarte favorabilă.

De ce fascinează pe toată lumea

În primul rând, pentru că lumea e fascinată de cele trei minute rupte istoriei, în care 150 de oameni se bucurau să vadă un Amerikaner care îi mai și filma – o sărbătoare în shtetl (orășel) pentru care elevii fugeau de la școală, iar maturii ieșeau în stradă, mai puțin evreii religioși, care nu doreau să fie filmați.

Prezența acestor oameni veseli are aerul să contrazică ce se va întâmpla un an mai târziu dar și imaginea noastră despre Holocaust, formată prin cumplite fotografii și imagini video. Acești oameni par să ne privească prin lentila aparatului și pe noi, oamenii de azi, asigurându-ne că, paradoxal, n-au dispărut în Holocaust. Acest lucru vine parcă de dincolo de rostul cinemaului și al fotografiei – acela de a imortaliza, și se leagă poate mai mult de termenul bashert, care în idiș înseamnă destin, ceva menit să fie. 

În același timp, aceste imagini ne răscolesc și pentru că știm foarte clar că majoritatea celor pe care îi vedem în aceste instantanee văratice urmau să fie maltratați și uciși câțiva ani mai târziu, la Treblinka. Iar ei, în acea plăcută zi de joi, 4 august 1938, habar n-aveau ce urma să li se întâmple.

Glenn Kurtz spune în carte că la un moment dat îi venea să le strige celor de pe ecran: „Fugiți! Salvați-vă!”. Probabil că acest conflict dintre absență și prezență, dintre viață și moarte, doi termeni ai ecuației care se gonesc reciproc, e ceea ce bântuie spectatorul.

Bianca Stitger n-avea cum comprima imensa muncă a lui Glenn Kurtz în 68 de minute, așa că a preferat să mizeze pe jocul dintre prezență și absență într-un eseu stilizat și vaporos care vorbește și despre istorie, și despre memorie, și care dezvăluie și ocultează invitându-l pe spectator să participe cu zonele lui de percepție subtilă.

Folosind ca imagine doar cele trei minute pe care le reia cu încetinitorul, le derulează invers, le adulmecă prin zoom-uri sau le îngheață, ea adaugă un amplu material sonor care constă nu doar în comentariul din off citit de Helena Bonham Carter, dar și din scurte fragmente din interviurile cu Glenn Kurtz, Maurice Chandler, cercetătoarea poloneză Katarzyna Kacprzak și alții, din lectura unei mărturii despre 3 decembrie 1939, mărturie îngropată într-o canistră de lapte sub ghetoul din Varșovia (din arhiva Emanuel Ringelblum de la Jewish Historical Institute din Varșovia), un fragment din presa germană citită în engleză de un actor cu accent german ș.a.m.d.

Plus cuvinte și expresii în idiș, poloneză, germană și engleză pe care elaboratul montaj sonor, însoțit de muzica evazivă a lui Wilko Sterke, le combină într-un vârtej care aruncă în aer cronologia, plasând filmul într-un buzunar transparent și viu unde epocile coexistă. Nimic nu rămâne, dar nimic nu se pierde. 

Autoarea încearcă să pătrundă înăuntrul imaginilor și să le lărgească. De pildă, Glenn Kurtz spune din off că după cum cădeau umbrele pe case și-a dat seama că filmarea s-a făcut pe la ora 11 dimineața. De la Institutul de Meteorologie din Varșovia a aflat că la acea oră erau 20 de grade Celsius, vânt slab din nord-est și puțini nori. (La geamuri se văd perdele lăsate sau ridicate peste rame, ca să intre aerul). Reluând imaginile și concentrându-se pe nori sau pe umbre, filmul aproape că te face să simți pe viu detaliile meteorologice.

Apoi, directorul Grădinii Botanice din Poznań a identificat copacii de pe marginea drumului ca fiind tei. La două zile după ce a vizitat Nasielsk, David Kurtz a trimis familiei în Brooklyn, New York o carte poștală cu bulevardul Unter den Linden din Berlin, pe care scria că bea o bere la cafeneaua Linden de pe Unter den Linden 44 (linden înseamnă în germană tei). 

Zoom-uri strânse pe rochiile femeilor arată că ce purtau ele se purta și în alte orașe europene. Sau pe nasturii de la haine, care proveneau probabil de la fabrica Filar, cea mai importantă din oraș, care a fost rechiziționată de nemți, dar nu s-a mai redeschis după război.

Culoarea roșie e singura care s-a șters mai greu, de aceea o floare roșie, un batic sau o rochie roșii dau imaginilor decolorate amprenta de viață reală.

Sau două păsări surprinse în zbor peste piață.

Când orașul de dinăuntru e cel real

Din cei aproape 100 de evrei din oraș care mai trăiau în 1945 Glenn Kurtz a găsit șapte în viață în 2012, dintre care doar doi apar în cele trei minute filmate în 1938 – Maurice Chandler și Faiga Tick. Faiga Tick a murit în 2013, nu a mai putut fi intervievată pentru film, dar Maurice Chandler (pe numele real, Moszek Tuchendler) povestește în film, de pildă, că ierarhia socială era dată și de șepcile pe care le purtau copiii. El avea o șapcă neagră cu cozoroc îngust, semn că mergea la cheder (școala elementară evreiască), dar pe ecran adolescentul de 13 ani cu fața bucălată stă alături de un băiat cu o șapcă cu cozoroc larg, provenind dintr-o categorie socială inferioară. Dacă nu era evenimentul cu americanii, cei doi copii nu s-ar fi nimerit alături. 

În total, din cei peste 150 de oameni care apar în filmul de trei minute – copii, maturi și bătrâni, Glenn Kurtz și supraviețuitorii au identificat 11 persoane, printre care un bătrân cu barbă, un fel de sfânt cu numele biblic Chezkiah, despre care aflăm din carte că nimeni nu știa unde doarme, că era hrănit de oameni și că spunea povești frumoase.

Cartea lui Glenn Kurtz completează ideal filmul lui Stitger, mai ales în zonele de umbră ale memoriei, nu doar cu detalii de viață cotidiană sau cu odiseea hollywoodiană a lui Maurice Chandler, care a fugit din ghetoul din Varșovia, supraviețuind până la sfârșitul războiului sub o identitate falsă în vreme ce toată familia lui a fost ucisă, dar și din comentariile lui Chandler și ale altor supraviețuitori despre jocul alunecos al memoriei. 

„Mi-ați dat copilăria înapoi. Acum nepoții mei nu vor mai crede că vin de pe Marte”, spune Chandler, dar în carte primul lucru pe care îl rostește e: „Tare ciudat. Nu-mi amintesc ca cineva să fi venit din America și să fi filmat aceste imagini. Și totuși, iată-mă aici, cu șapca asta”. Pentru ca în altă pagină să spună că se simte tot ca un puști de 13 ani și că se sperie când în oglindă vede un bătrân.

Am găsit în carte mai multe pasaje fascinante, care completează punctele de suspensie lăsate de film. Iată unul dintre ele:

„Dar Morry (n.red. – Maurice) vedea ceea ce lipsea. Când privea imaginile, el vedea casele, copilăria, prietenii și familia, agitația vieții de zi cu zi. Pentru el, orașul de dinăuntru – cel simțit, locuit, experimentat, amintit – era cel real. Da, spunea. Eu sunt pe ecran, dar a fost mult mai mult de atât. Niciunul dintre noi nu putea vedea ce vedea el în aceste imagini, în spatele și în jurul lor. Am întrebat despre imaginea unui loc și el ne-a povestit despre oameni și despre o comunitate”.

Invadarea Poloniei a căzut într-o vineri

Iată cum se încheagă o viață și o comunitate din detalii și amintiri răzlețe, înregistrate prin procedee misterioase. Ce rămâne dintr-o viață în amintirea unui om?

Și azi, Maurice Chandler simte mirosul de pomi și verdeață din zilele când mergea cu tatăl lui la plimbare pe câmp. 

Familia lui avea o casă cu trei etaje (rare în oraș), un magazin de confecții la parter și o pârghie acționată electric prin care se deschidea un geam în acoperiș, la ultimul etaj unde era sukkah (coliba construită pentru Sukkot). Aveau și un atelier de croitorie cu 15 mașini de cusut și 15 croitori. Familia lui fusese printre primele din oraș care își luase telefon. 

Singurul prieten al lui Maurice Chandler care a supraviețuit până azi, Leslie/Lejzor Glodek, care fugise la Białystok  (aflat sub ocupație sovietică) și care ulterior a ajuns la Londra, își amintește în carte că mama lui Maurice „zâmbea tot timpul, era un om foarte bun”. Și Maurice, și Leslie au ținut minte că ziua de 1 septembrie 1939, când nemții au invadat Polonia, a picat într-o vineri, iar Maurice spune că în acea zi oamenii nu știau încotro s-o apuce și ce să facă. „Se purtau ca niște copii pierduți”, ceea ce pentru un copil era foarte derutant.

Leslie și-a amintit că atunci când a apărut curentul electric în oraș, se jucau curentându-se de un perete proaspăt prin care trecea firul. „Curios”, zice, „nu m-am mai gândit la chestiile astea de 70 de ani”. În schimb, Leslie nu și-a amintit nici străzile din film, nici figurile oamenilor. (În 4 august 1938 era la sora lui, la Varșovia.)

Una din primele amintiri ale lui Maurice a fost moartea stră-străbunicului care luptase pentru țar 15-20 de ani departe de familie și care, după ce s-a întors un străin, a mai trăit până la 105 ani.

Și amintirile de la școală, căci Maurice era zvăpăiat, printre altele gustase pe ascuns carne ne-kosher. Și severitatea tatălui, care din motive religioase nu-l lăsa cu bicicleta ori să se uite după fete, dar care i-a promis un ceas de aur dacă se va ține de școală (era un băiat inteligent.). 

Și figura speriată a lui Maurice din poza făcută la aproape 18 ani (prezentă în carte), când a intrat într-un sediu al Gestapo-ului să-și facă acte pe numele lui Zdzisław Pływacz, un romano-catolic mort, de al cărui certificat de naștere îi făcuse rost o poloneză care l-a adăpostit la ferma ei.

Și momentul când a vizitat pe ascuns ghetoul din Czyżew, în ultima zi din octombrie 1942 și, pentru că era stare de asediu și nu se mai putea întoarce la fermă, i-a rugat pe oameni să-l adăpostească o noapte. A bătut din poartă în poartă dar nimeni nu l-a primit, așa că a plecat pe întuneric. Mai târziu a aflat că a doua zi ghetoul a fost lichidat și toți evreii au sfârșit la Auschwitz-Birkenau. Bashert, destinul.

Și sentimentul pe care îl are și azi, când afară plouă iar el stă ferit, în casă, de pe când păștea vacile pentru fermierii polonezi. Stătea în ploaie, sub o haină, și știa că undeva nemții îi caută pe evrei, dar el se simțea protejat. 

Absența acestor oameni e impregnată peste prezența lor

Toate aceste amintiri, care poate sunt mai mult senzații, cum pot încăpea ele în câteva cadre în mișcare?

„Ne uităm la imagini și ne imaginăm că arată o prezență a acestor oameni, dar când un supraviețuitor le privește, le vede ca pe niște reprezentări ale vieții de care își amintește. Da, el vede imaginile, dar e ca și cum ar vedea lumea din jurul acestora și din afara ramelor filmului. Unul din lucrurile de care mi-e cel mai teamă e că în anii ce vor veni vom uita această absență. Ne uităm la un vas grecesc antic, dar uităm că lumea din care provine a dispărut. Și spunem: «Ce minunat că avem aceste vase!»”, spune Glenn Kurtz în film.

„Dar aceste vase sunt o mărturie că această lume a existat, la fel și oamenii, deci avem cumva absența lor impregnată peste prezența lor”, adaugă vocea Helenei Bonham Carter.

Cam asta e concluzia filmului, care extrage la final toate cele 150 de figuri umane din cele trei minute filmate repezit și umple ecranul cu ele. Un memorial, chiar dacă multe sunt neclare și nu poți distinge trăsăturile.

La fel cu ce făceau Radu Jude și Adrian Cioflâncă în documentarul „Ieșirea trenurilor din gară” (2020), unde recuperau fotografii cu victimele Pogromului de la Iași, din timpul vieții, și le prezentau una câte una, „Trei minute: o prelungire” le redă acestor oameni demnitatea și identitatea, chiar dacă numai 11 din cei 150 de oameni care apar în cele trei minute păstrează azi și un nume. Faptul că apar în fața noastră arătându-ne că au existat e, poate, suficient. 

În 5 septembrie 1938, David Kurtz, soția lui Lisa și cei trei prieteni s-au reîntors la New York pe transatlanticul Queen Mary, care în acea vară bătuse recordul de viteză și care în acea zi îl aducea și pe starul hollywoodian Douglas Fairbanks. Presa vremii scria despre reîntoarcerea unui Queen Mary aglomerat, cu 1.992 de călători la bord, peste care stătea moț Douglas Fairbanks (David Kurtz nu era o celebritate.). Habar n-aveau, nici Kurtz, nici jurnaliștii americani, că filmulețul stângaci de vacanță uitat apoi într-un dulap reținuse ultimele zâmbete în mișcare ale unor oameni înaintea dezastrului.

Testimonialul lui Maurice Chandler din 1993 pentru Holocaust Survival Oral History Archive poate fi ascultat/citit aici.

Trailer “Three Minutes: A Lenghtening”:

 
 

Urmărește-ne pe Google News