„Otto Barbarul”, primul film românesc care te face să înțelegi ce simte un adolescent de azi

Am parcurs de două ori filmul de debut al Ruxandrei Ghițescu, recompensat cu Premiul pentru cel mai bun lungmetraj românesc la TIFF 2021, și care intră în săli pe 24 septembrie 2021. Mi-a plăcut de fiecare dată și mi s-a părut că trebuie vorbit despre el, dar constat că mi-e greu să o fac.

Am căutat ajutor în jurnalele de la 17 ani, vârsta pe care o are eroul filmului, și mi-am dat seama din nou că adolescența e ca o „cetate medievală” (cum scriam atunci). Propria mea adolescență îmi e azi inaccesibilă, deși uneori se întredeschide pentru a se oculta imediat.

Poate că și Ruxandra Ghițescu a simțit asta, din moment ce spune acum în interviuri că a vrut să înțeleagă și să închidă capitolul propriei adolescențe. Dar mai spune și că a făcut filmul pe care i-ar fi plăcut să-l vadă când avea 20 de ani.

Faptul că e mamă a făcut poate și mai important acest proiect la care a lucrat mulți ani și care dă, în fine, o voce unei vârste și unei generații. 

Recomandări

ANALIZĂ Scenariile pentru noul Guvern după suceala PSD în doar 16 ore

Nu e primul film despre adolescenți de la noi, dar mi se pare primul care reușește aproape imposibilul: să te facă să crezi că înțelegi ce simte un adolescent, ce se întâmplă în lumea lui interioară când nimeni nu se mai înțelege cu el. Cât de singur e când toți sunt plini de bune intenții, dar nu pot vedea dincolo de furia lui și de felul cum arată sau vorbește. 

O vârstă și o lume etanșă

Unul dintre cineaștii cărora le-au reușit cel mai bine filmele cu adolescenți e Gus Van Sant (mai ales „Elephant”, 2003, inspirat din masacrul de la Liceul Columbine), poate pentru că și-a asumat faptul că adolescenții sunt niște mulțimi închise, etanșe, că sunt aparent inerți – și prin asta cu atât mai fascinanți, pentru că sunt pe cât de etanși, pe atât de imprevizibili.

E mult mai greu să faci filme despre adolescenți decât despre copii. Copilăria o putem duce în noi, dacă avem noroc, toată viața, dar adolescența e sălbatică, intensă și intens singuratică. 

Nu e cea mai dificilă etapă a vieții – cum spun părinții și profesorii, dificile sunt toate, dar când trăiești la voltaj maxim, cu senzitivitatea unei plante de seră și într-o dimensiune unde totul se consumă în prezent, radical și definitiv, e greu să legi punți, chiar și cu tine. 

Recomandări

Ce se ascunde în spatele deciziei PSD de a renunța la negocierile pentru formarea guvernului

Debutul unui actor: Marc Titieni

Ruxandra Ghițescu a ales un subiect care i-a făcut munca și mai grea: un adolescent (excelent Marc Titieni la debut) a cărui iubită (Ioana Bugarin) tocmai s-a sinucis. 

Ne întâlnim cu Otto din primul cadru al filmului. Are creastă de punkist și o expresie impenetrabilă. Improvizează ceva la chitară, dă cu picioarele în boxe și iese din liceu, ignorându-l pe portar și aprinzându-și țigara la una din candelele de lângă poza unei fete. Când intră pe o alee, aparatul de filmat i se lipește de spate, auzim din off: „Fiare vechi loooom!” și, când își bagă căștile în urechi și punk-ul acoperă lumea din jur, iar titlul apare pe ecran, bănuim cam care-i treaba cu el.

Punk-ul, creasta, geaca de piele cu Misfits, expresia impenetrabilă sunt o armură.

Ce trebuie să protejeze armura, că există o traumă și cât de mare e vedem pe parcurs, pentru că scenariul scris cu înțelegere și inteligență de Ruxandra Ghițescu revelează detaliile treptat, în timp ce introduce secvențe cu Laura, fata moartă, filmate de Otto când erau împreună și până în ultimul moment al vieții ei.

Recomandări

De ce se grăbește Putin să elibereze Kurskul? Principalele câștiguri ale Ucrainei în ofensiva din Rusia și efectele lor, explicate de un analist militar

Adolescenții în care nu poți vedea

Aceste momente de film în film – mai exact, de întrepătrundere a două realități, traduc de fapt subiectivitatea eroului. Au trecut câteva zile de când Laura a murit, în multe feluri ea e încă prezentă, iar filmul surprinde acest haos dintre lumi atunci când cineva drag pleacă. 

Otto e pe un tărâm al nimănui nu doar pentru că nu poate prelucra dispariția iubitei, ci mai ales pentru că ea s-a sinucis, iar el a filmat-o.

Iar acest haos e construit de montajul Danei Bunescu după o logică a iraționalului, greu de pătruns și ea, repetitivitatea unor scene dând spre final senzația de prea mult. Accesul pe care îl avem la viața lui Otto – faptul că vedem că e protector cu bunicul senil (înduioșător Constantin Drăgănescu în ultimul său rol) sau cu mama Laurei (superbă Ioana Flora), deși e distant sau obraznic cu părinții – nu înseamnă neapărat că pătrundem în sufletul lui. Nici când Otto privește imaginile cu Laura nu putem vedea înăuntrul lui, pentru că el e o necunoscută în primul rând pentru sine.

Dar scenariul curge astfel încât tensiunea din interiorul eroului să crească, iar comportamentul lui să devină tot mai incontrolabil și mai autodistructiv, până când sentimentul de vinovăție e conștientizat, dopul sare și Otto poate începe să-și facă doliul.

Cum vorbesc părinții când nu-și înțeleg copiii

Povestea puțin forțată cu angajații de la DGASPC care încearcă să creeze prin intermediul lui Otto un „portret al victimei” (ar fi bine ca în viața reală cei de la DGASPC să fie atât de implicați) n-am văzut-o decât ca pe o pârghie care ajută personajul să-și ducă la bun sfârșit evoluția cerută de scenariu.

Psihologul interpretat de Iulian Postelnicu m-a enervat și pe mine, nu doar pe Otto, cu aerele lui inteligent-prietenoase, și mi se pare interesant că la prima vizionare maturii (cu excepția mamei Laurei, care la început nu știai dacă nu e vreo amantă secretă și labilă) mi s-au părut mai degrabă clișeizați, iar la a doua am avut senzația că le văd limitele înțelegerii. Probabil pentru că filmul e făcut din punctul de vedere al eroului.

Când tatăl (Adrian Titieni, el însuși rodat pe figuri paterne) spune: „Te rog eu să-ți bagi mințile-n cap și să termini cu toate prostiile astea care nu te fac nici mai frumos, nici mai deștept, nici nu relevă vreo suferință transcedentală, cum probabil crezi”, replica sună în același timp stereotip și autentic. Așa vorbesc părinții când nu-și înțeleg copiii. 

Și mai e interesant că filmul nu demonizează maturii, nu se leagă de conflictul dintre generații.

Dragoste în doi de unul singur

În trauma lui, Otto se simte izolat de toată lumea, nu doar de cei mari (cu mama Laurei e solidar prin suferință), dar e izolat și de colegii de trupă, care-i propun să profite de moartea Laurei și să scrie o baladă, ori de Ana (Ana Radu), o colegă îndrăgostită de el, pe care o respinge brutal, pentru ca în culmea disperării, când golește toate paharele și trage din pungă la un concert, să o posede neîndemânatic pe niște scări, cu muzica urlând pe fundal, într-o scenă de o răvășitoare singurătate. 

Aș vrea să vorbesc și despre personajul dispărutei, în care Ioana Bugarin dozează foarte bine seducția, autodistrugerea, manipularea și vulnerabilitatea maladivă (le-am pus în ordinea în care apar pe ecran). 

E prima dată, cred, când un film românesc tratează despre un caz de suicid la un adolescent și mi se pare important că producătorii vor să lanseze o campanie de conștientizare și implicare socială odată cu filmul.

„Otto Barbarul” nu doar că trebuie văzut de adolescenți, părinți și profesori, dar trebuie discutat cu psihologi. De asta nu aș vrea ca textul acesta să sune a cronică. 

Sindromul salvatorului

Mai important decât ideea că filmul rupe cu tradiția stilistică a neorealismului lui Puiu mi se pare faptul că vorbește despre fragilitatea acestei vârste și că apare într-un context în care pandemia i-a făcut pe adolescenți să se simtă și mai singuri. 

Psihologul lui Iulian Postelnicu îi spune lui Otto, încercând să-i diminueze sentimentul de vinovăție, că Laura avea probabil o tulburare bipolară. Mi-ar fi plăcut ca filmul să insiste mai mult pe faptul că Otto își asumă rolul de salvator (printr-o manipulare subtilă și, probabil, inconștientă a fetei) în contra stigmei sociale la care ea fusese supusă din cauza bolii și care e sugerată aproape în trecere. 

Replica „Otto Barbarul salvează prințesa”, cum îi spune eroul Laurei, face din partenera de dincolo de rame o ființă mai misterioasă și mai fragilă ca el. 

Când mama lui Otto (Mihaela Sîrbu) îi zice cu năduf copilului: „Te-a schimbat fata aia de nu te mai recunosc”, am putea înțelege că Otto e ales de Laura să fie prințul-pe-un-cal-alb, dar un psiholog ar ști să lege rolul de salvator pe care și-l asumă Otto de felul autoritar de a fi al părintelui său, care evită să-și implice soția în discuții importante și o tratează de sus pe mama Laurei, care și-a crescut singură copilul – altă stigmă socială. 

Responsabilitatea noastră

Psihologii ar ști să discute cu adolescenții și maturii nu doar despre boala psihică, stigmă și rolul de salvator, dar și despre rolul imaginilor, mult mai prezente în viața tinerilor decât acum 30 de ani. Și ar putea pune față în față imaginile filmate de Ana Drăghici cu Otto în viața de zi cu zi și cele lirice cu Laura care, de dincolo de vălul morții, par ireale și perfecte.

Modul subtil în care filmul introduce crâmpeie din societatea de azi într-o discuție despre adolescență face ca el să nu se adreseze doar adolescenților și celor care îi cresc, sugerând la fel de subtil că dramele adolescenților se hrănesc din mediul din care aceștia provin și că responsabilitatea e mai largă decât ne place să credem. 

„Otto barbarul” e o coproducție româno-belgiană între Alien Films Entertainment și Polar Bear, și îi are în distribuție pe: Marc Titieni, Ioana Bugarin, Iulian Postelnicu, Ana Radu, Adrian Titieni, Mihaela Sîrbu, Ioana Flora, Constantin Drăgănescu, Aida Economu, Andreea Grămoșteanu, Maria Popistașu și Andrei Mateiu.

Urmărește-ne pe Google News