ComenteazăSuntem născuți în aceeași zi. Ne-a legat o prietenie de camarazi de bloc, de vreo 10 ani.
Eu voiam să mă fac fotbalist, el, polițist. Niciodată când jucam hoții și vardiștii el nu era în prima tabără. Eu nu am ajuns fotbalist, el și-a îndeplinit visul. Cu ce grijă îi aranja maică-sa uniforma, când el venea acasă de la Academie. Haina era țiplă, la uscat, fluturând pe balcon, ca un drapel al parcării. Toată gașca care copilărise prin zonă era mândră de el. Deși drumurile începuseră să ne poarte pe cărări separate, ne mai făceam timp să întrebăm unii de alții. Pe atunci Yahoo Messenger mergea pe modem, iar un mobil cât o cărămidă era deja mai scump ca o Dacie 1300.
Ca polițist a participat cu succes la unele cazuri celebre în media. Ne-am întâlnit în primii lui ani de serviciu. Țin minte, odată, eram cu el pe trotuar și când a zâmbit povestind intervențiile dificile, i-am văzut tocul pistolului, nu l-a arătat, nimic nu era ostentativ.
Am revăzut în el puștiul ăla pasionat din copilărie…, deja mă vedeam cu fața la perete, numărând cu ochii închiși până se ascunde o tabără.
Pot spune că în clipele alea eram cumva invidios. Cine din generația decrețeilor nu se visa polițist privind la filmele americane? Pe de altă parte, eram bucuros, știam că generația lui însemna sfârșitul erei milițienilor. Când mergeam la el în vizită, taică-su asculta mai tot timpul Europa Liberă.
Omul de la birou
Ne-am întâlnit, din nou, pe același trotuar din fața blocului, acum câțiva ani, după o vreme în care nu mai vorbisem. Se mutase la munca de birou, evidența populației sau ceva de genul, oricum maldăre de hârtii. Nu i-am mai văzut pistolul, nu părea să fie sub geacă, dar a dus vorba de armament, că n-are nicio treabă marca Carpați cu ținta. Am râs la poanta că mai serios arăta pistolul cu capse din vremurile în care eram puști și făceam mija.
Acum un an ne-am întâlnit din nou. Mi-a povestit de cărțile de IT pe care le citise, studiul individual remarcabil pe care îl făcuse în domeniul high-tech, după limbaj, ce mai, părea un informatician în toată regula! Urma să susțină un interviu de angajare, știa foarte bine piața muncii din domeniul de care brusc era pasionat. Plecase din Poliție.
De ce pierdem oamenii pasionați, chiar când au cea mai mare experiență?
Ce naiba scapă sistemului de 30 de ani, de toți oamenii de valoare se cară din el?!
În toate societățile care progresează nu se aruncă oamenii după 30 de ani de profesie, când sunt în miezul experienței și randamentului profesional!
Nu l-am mai întrebat care e cauza schimbării, dacă e salariul, dacă e plictiseala dintre dosare, nu l-am mai întrebat nici unde e polițistul copilăriei mele, cel care ne prindea pe toți, unde a dispărut pasiunea din intervențiile sale de la începutul carierei, unde sunt cazurile dificile care mă făceau să fiu invidios pe munca lui… nu i-am cerut nici părerea amicală despre unde a fost poliția română în cazul Alexandrei, nu i-o voi cere nici în cazul intervenției de toată jena a colegilor lui de la Onești.
Sunt sigur însă că dacă sistemul i-ar fi oferit respectul și recunoștința, măcar la nivelul la care o primea pe maidanul copilăriei de la tovarășii de joacă, atunci uniforma lui ar fi fluturat în toată parcarea. Fix deasupra locului unde parchează mașina modestă cu care mai vine în vizită la mama lui grijulie.